Grigorie Vieru, poetul visului încă neîmplinit

 

Acum nouă ani, pe 18 ianuarie, în urma unui stupid accident, inima marelui român Grigorie Vieru a încetat să mai bată. Nu-mi propun aici să încropesc o biografie a literatorului. Există multe scrieri în acest sens. Doresc doar a evidenția că poetul Grigorie Vieru, deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului aparţine tuturor românilor.

Chiar plecat să stihuiască în ceruri, el rămâne prezent printre noi prin opera sa impresionată, orânduită în paginile a peste zece volume. Din păcate, nu mulți dintre noi mai avem timp să deschidem vreo carte de poezii. Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „Nu ne țin de foame versurile, nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au o oarecare dreptate! Dar parcă fără dragostea pentru tot ce-i frumos și curat, scris cu nețărmurită afecțiune față de spița din care ne-am luat plămada, devenim și mai săraci, mai înfometați, mai datori.

Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți, domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită, dacă Îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

Voiesc a mai aminti un lucru emoționant din zbuciumata-i existență: cu ceva timp înainte de ineluctabilul an 2009, poetul a comandat o piatră funerară pentru mormântul mamei, înhumată acolo, în „Bethleemul” prunciei sale, Pererâta. Dorind să fie martor la eveniment, a declarat atunci că lângă neuitata sa maică ar vrea să se odihnească și el, întru așteptarea Veșniciei. De aceea, meseriașii au pregătit o a doua piatră tombală. Martorii au rămas surprinși de inscripțiile pe care le-a rânduit spre dăltuire în stâncă. Pe cripta Eudochiei, cea care i-a împrumutat sânge din sângele ei, a scris: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil”. Pe epitaful său s-au inscripționat următoarele cuvinte: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Cei prezenți l-au rugat să le tălmăcească zicerea căci pentru ei, dar și pentru noi, neexplicată, ar fi rămas o taină. Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba, ce poate fi?!”.

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. M-am convins încă o dată de aceste adevăruri în urmă cu ceva timp, când marea artistă a cântului popular din dulcea Bucovină, doamna Sofia Vicoveanca, mi-a trimis spre audiție mai multe poezii din creația poetului basarabean, în interpretarea dumisale. Nădăjduiesc ca, în curând, minunatele rime aduse la viață de graiul său inconfundabil să le găsim imprimate pe un CD.

Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță, la cele ce țin de împuținarea dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.

Și pentru că ne aflăm la debutul manifestărilor din anul centenar 2018, dedicat de Biserica noastră Ortodoxă comemorării Marii Uniri de la 1918 și făuritorilor ei, vă propun câteva versuri urzite de Grigorie Vieru, purtând în suflet nestinsul dor de români, de România, fiind exponentul visului încă neîmplinit: revenirea Basarabiei Acasă.

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun, 
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu, 
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, 
Mi-e dor de voi și vă sărut.
Credeam că un noroc e plaga, 
Un bine, graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Iisus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu, 
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, 
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare, 
Din drobul mut al lacrimii,
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu, 
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu, 
Mi-e dor de voi şi vă sărut. 

(Grigore Vieru, Scrisoare din Basarabia

De la același autor

Ultimele din categorie