Nu am făcut mare lucru, doar am ţinut posturile. Şi asta mi-a schimbat viaţa

 

Postul aduce cu sine şi energii nebănuite. Orice post ţinut, pe cât se poate, de dragul lui Dumnezeu, deschide noi orizonturi. De aceea, de fiecare dată când începe o perioadă de post, mai ales cum e cel premergător Sfintelor Paşti, mă întreb: oare de data aceasta ce va mai aduce nou, ce voi mai învăţa? Hotărât lucru, în post poţi trece prin multe stări, poţi conştientiza limite şi neputinţe, dar cu siguranţă nu ai cum să te plictiseşti.

Tot reflectând la subiectul pe care să-l abordez după această primă săptămână a Păresimilor, la importanţa postirii pentru mine personal, am realizat că toate schimbările esenţiale din viaţa mea sunt în strânsă legătură cu postul. Încă de mic am fost învăţat că sunt perioade sau zile din an în care se schimbă regimul alimentar şi nu numai. Bunica dinspre mamă, Elena – Domnul s-o numere în ceata drepţilor! – a fost cea care m-a învăţat primele rugăciuni, cum să fac metanii, să citesc din Mica Biblie, să merg la spovedit şi la împărtăşit. Filosofia ei de viaţă era concentrată într-o sentinţă ca de Pateric: „Ce dă Dumnezeu... tăt îi bun!”. Tot ea m-a învăţat şi cum să postesc. Iar cea mai veche amintire despre începuturile postirii mele datează de pe la 7 ani, dintr-un post al Sfintelor Paşti. Ţin minte doar o secvenţă. Îmi tăiasem o felie dintr-un salam şi, în timp ce o apropiam de gură, bunica Elena îmi scapă un dos de palmă, de-mi sare felia pe sub pat. Spre bucuria pisicii, evident. „Ce e, bunică, de ce nu mă laşi să mănânc?”, am reacţionat revoltat. „Ţi-am spus că în post nu mâncăm carne”, a ţinut dânsa să-mi aducă aminte, cu blândeţe, dar cu fermitate, după cum îi era firea. „Da... dar salamul nu-i carne!”, mă apăr eu cu naivitate. Şi să nu credeţi că băteam un soi de apropo la cantitatea de soia din salamul comunist de pe atunci. Departe de mine astfel de subtilităţi din sfera gastronomiei politice. Pur şi simplu, în mintea mea, carne era doar ceea ce se înfăţişa ca atare, gen friptură de porc sau de pui.

„Corecţii politic” din ziua de azi ar spune că am fost un copil traumatizat şi îndoctrinat. Dac-am fi avut şi noi vreun barnevernet comunist, probabil aş fi fost smuls de lângă familie cât ai zice peşte într-o zi de harţi şi aruncat într-un orfelinat. Dar aşa, am şansa de a da mărturie acum, la aproape patru decenii distanţă, că lecţia postului învăţată de la bunica a fost una dintre cele mai importante lecţii din viaţa mea. Postind, am putut să scap din cele mai negre curse ale vieţii. Vremea postirii a fost pentru mine întotdeauna vremea răspunsurilor la frământări existenţiale majore şi timp al deciziilor care mi-au împlinit viaţa.

Adolescenţa şi tinereţea, într-un context familial extrem de tulbure, m-au îndepărtat de Biserică, dar nu de Dumnezeu. O anume revoltă s-a instalat în mine pe fondul unor neîmpliniri şi al unor experienţe nefericite. Dar, chiar şi în tumultoasa viaţă de student într-ale Mecanicii, mai întâi, apoi într-ale Filosofiei, nu am încetat să ţin posturile. Poate nu cu acribie, posibil din obişnuinţă, probabil cu un soi de nostalgie topită în fidelitate pentru icoana bunicii, cine ştie? Nu era însoţit şi de spovedanie, cum s-ar fi cuvenit, dar ţineam post, aşa cum mă pricepeam. Îmi aduc aminte şi acum de camera de cămin în care, rămaşi fără mâncarea primită de acasă, adesea găteam împreună cu colegii, invariabil, cartofi prăjiţi combinaţi cu paste fierte, peste care scăpam din belşug sos de roşii. Era singura reţetă de post pe care o ştiam.

La capătul Postului Crăciunului din 1994 publicam primul număr al revistei „Strict studenţesc”. Această publicaţie, pe care aveam să o conduc până în 1997, m-a propulsat apoi în lumea presei. De postul Adormirii Maicii Domnului din 1996 se leagă şi ceea ce obişnuiesc să numesc o adevărată convertire a mea. Nu că m-aş fi lepădat de credinţă vreodată, dar prin multe din faptele şi din ideile mele eram departe de Dumnezeu. Într-o noapte din acel august fierbinte, în timp ce căutam să-mi lămuresc implicaţiile „lucrului în sine” (das Ding an sich) din „Critica raţiunii pure” a lui Immanuel Kant, am înţeles că doar dedicându-mă cu totul lui Dumnezeu şi studiului teologiei voi putea să obţin răspunsuri la frământările mele. Postul următor, cel al Crăciunului, din acelaşi an, 1996, avea să mă găsească retras vreme de o săptămână la Mănăstirea Sihăstria, unde am cunoscut şi pe Părintele Cleopa, şi pe Părintele Ioanichie Bălan. Atunci m-am spovedit pentru prima dată după aproape 12 ani, la un Părinte pe nume Serapion, ce venise din Athos.

La doar câteva luni distanţă, în Postul Sfintelor Paşti din primăvara lui 1997 am întâlnit-o pe Cristina, cea care mi-a devenit soţie pe 28 septembrie, adică fix peste şase luni de la primul nostru schimb de cuvinte. Atunci, pe 28 martie, invitaţi fiind la ziua de naştere a unei prietene comune, ne-am cunoscut în faţa unui platou de zacuscă, singura mâncare de post, special adusă pentru noi. Tot în acel Post Mare l-am cunoscut pe cel ce îmi este acum duhovnic, Părintele Petroniu, şi la care mă spovedesc de două decenii. Şi exemplele pot continua. Hirotonia mea întru preot, în 2006, a venit exact înainte de a începe Postul Mare, perioadă în care am avut, apoi, bucuria de a merge pentru prima dată într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Prima mea numire la o parohie a fost pe 1 decembrie 2007, deci în Postul Crăciunului. Şi sunt multe alte momente importante din biografia mea care sunt pregătite de sau în legătură cu perioadele de post. Poate deloc întâmplător, însăşi venirea mea pe lume s-a produs într-o zi de 8 august, adică în mijlocul postului dedicat Maicii Domnului.

Pentru mine, postul nu este doar o perioadă liturgică mai specială, ci şi şansa de a-mi reevalua viaţa, pregătind sau operând deja schimbări adecvate voii divine. Postul îmi stârneşte dorul după libertatea cea în Dumnezeu. Postul dă gust vieţii. Numai cine a ţinut post negru măcar o zi poate aprecia până şi valoarea unei bucăţi de pâine uscată. Postul aduce cu sine şi energii nebănuite. Orice post ţinut, pe cât se poate, de dragul lui Dumnezeu, deschide noi orizonturi. De aceea, de fiecare dată când începe o perioadă de post, mai ales cum e cel premergător Sfintelor Paşti, mă întreb: oare de data aceasta ce va mai aduce nou, ce voi mai învăţa? Hotărât lucru, în post poţi trece prin multe stări, poţi conştientiza limite şi neputinţe, dar cu siguranţă nu ai cum să te plictiseşti.

De la același autor

Ultimele din categorie