Deseori am scris și am spus că viața are, slavă Domnului, sens unic. Fără posibilități de întoarcere și fără locuri de siguranță inutile, fără parking pentru comodități și fără construcții inutile pe axa drumului. Suntem pe Cale, iar Domnul ne aduce aminte mereu – textul Evangheliei de astăzi este dovadă – că această Cale este El, pentru că El este Învierea. 

Când scriu aceste rânduri, abia ce m-am despărțit de emoția slujirii Liturghiei. Suntem în ziua în care îl prăznuim pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, dar fiecare zi a Bisericii, din tonusul ei temporal, este legată de jertfă, de martiriu. Dar și de răscumpărarea pe care Hristos Domnul o aduce prin Cruce și Înviere, arătându-ne, a câta oară, că dragostea care rodește este aceea care se răstignește. 

Evanghelia rostită întru pomenirea Sfântului este aceea de la Ioan (15, 17-27; 16, 1-2). Ea pornește de la reamintirea poruncii iubirii – „să vă iubiți unii pe alții” – dar vorbește și despre reacția urii la iubire. Pentru că ura nu este neutră, ci violentă împotriva iubirii. Spre deosebire de orice altă descriere a urii de până la Hristos – sunt câteva remarcabile în toate istoriile de gândire ale lumii –  Domnul ne vorbește despre ura care crede că, prin uciderea celui drept, își împlinește o slujire adusă lui Dumnezeu.

Ura care se crede dreaptă. Care naște fanatismul și intoleranța și care cultivă uciderea ca un catharsis social. Un soi de epurare excesiv orientată spre ideologizări ori năucitoare prin absurdul din ea. Nu vă dau exemple. Sunt prea la îndemână și mănâncă prea mult din liniștea noastră și din pacea socială a momentului. E ura viscerală a parvenitului care vrea mai mult, a neputinciosului în a înțelege întregul și jertfa care se cere priceperii întregului. E ura care feliază viața socială ori comunitară, care cere ură și se uimește când dă de iubire. Și, dând de iubire, urăște mai mult.

Domnul ne învață că numai cei care fac binele în acord cu El sunt chemați „spre învierea vieții”. Puneți-vă acum în situația unui urâcios frustrat și supărat cu totul pe lume și pe Dumnezeu. Credeți că învierea lui spre viață i-ar folosi veșniciei? Cum ar fi să putem să fim răi o veșnicie? Platon scria – în Phaidros – că o frumusețe fără sfârșit pierde din puterea frumuseții. Înveșnicirii nu-i rezistă elementele esteticului – nici măcar urâtul, cum ar vrea câte unii – iar din valorile morale, cele care nasc răul sunt epuizabile. Robia răului nu-i neîncetată și pentru faptul că răul se înlănțuiește pe sine cu obstinație și repetabilitate necreativă. Crucea Mântuitorului dovedește că ruperea cercului răului este posibilă, zdrobind moartea și biruind iadul. 

Sfântul Gheorghe este icoana aceasta a rezistenței la rău. O cruce de om, am spune azi, pregătit să înfrunte moartea, dar mai ales pregătit să-și înfrunte învierea. Refuză să nu învie. Face din viața sa motiv să-și trăiască viața veșnică precum o prelungire a binelui din viața parcursă în fiecare zi. 

Aud deseori comentarii la fundamentele jertfei celor morți, mulți prin torturi incredibile, în vremea fundamentalismelor politico-dictatoriale. Observați, vă rog, că nu scriu doar sub comunism. Moartea lor se încadrează, deseori, în sensul unic pe care timpul istoric îl presupune. Martirii, însă, transcend timpul acesta. Trec prin istorie urmărind vectorul Hristos, Cel care dă sens istoriei și îngăduie timpului să-și dilate existența. 

Cu Gheorghe suntem acolo, dinaintea împăratului Dioclețian, martori la uciderea trupului minunatului soldat. Cu Dimitrie ori Nestor, cu cei 40 de mucenici, cu Lucia sau Agnes, cu fiecare sfânt care este ucis pentru că refuză închinarea la idoli, suntem contemporani o zi pe an și câteva zile în viața noastră. Așa cum aceia care în temnițe – aici și pretutindeni – au mărturisit că le este dragă „învierea vieții” și că refuză să iasă de sub ocrotirea promisă la vremuri de mucenicie: Mângâietorul! Cel care, ne spune finalul Evangheliei dăruite Sfântului Gheorghe, mărturisește despre Hristos ca Jertfă și unește jertfa noastră în potirul Jertfei Sale, ca toți să fim una. 

Pe calea spre Rusalii ne adăpostim sub promisiunea venirii Duhului Sfânt, despre care știm, cu certitudine de 2000 de ani, că a și venit. Rodim nu în virtutea unei așteptări, ci a unei chemări la împlinire. Nu. Nu suntem numai sume de speranțe, ci și o redutabilă cetate a iubirii. Ce nu înțeleg zeflemitorii creștinismului sfinților este că ei sunt în Cer, în așteptarea noastră, nu pe baza vreunui vot democratizând exigențele Duhului Sfânt, ci a unității cu Fiul, pe care, dintru început, L-au mărturisit. 

E vremea uciderii prin tot soiul de colțuri de cotidian în numele unei pretinse slujiri a lui Dumnezeu. Nu vă temeți, Cel Înviat știe că ne străduim spre viață veșnică și ne învață, prin Duhul Sfânt, să o trăim ca pe o înviere!