Sfinții „nesfinți” ai neamului nostru românesc

În calendar găsim aproape 120 de sfinți români, consemnați cu o culoare distinctă, albastru. E mult sau puțin? În cei peste 2000 de ani de credință necurmată și nealterată în spațiul carpato-danubiano-pontic am spune că sunt puțini. Dintre atâtea sute de generații doar cei adnotați în calendar au plăcut lui Dumnezeu? Cu siguranță, sunt mult mai mulți. Singur Dumnezeu îi știe pe toți, răsplătindu-le nevoința, jertfa și dragostea.

Începând din anul 1992, în a doua duminică după Rusalii îi proslăvim pe toți sfinții – știuți sau neștiuți – plămădiți pe pământul românesc în sânul Bisericii noastre ortodoxe. Dacă, până la acea dată, pe conaționalii noștri, deveniți locatari ai Cereștii Împărății, nu îi cinsteam în vreo zi specială, iată că Dumnezeu a rânduit să ne bucurăm de așa o sărbătoare, care ar trebui să ne facă sufletele să vibreze, știind că înaintea tronului Preasfintei Treimi avem rugători români, născuți și crescuți în duhul credinței și al evlaviei străbune. Desigur, nu această hotărâre sinodală a generat mulţimea sfinţilor români trecuţi în calendarele noastre şi sărbătoriţi cu atâta evlavie, ci mulţimea sfinţilor români cunoscuţi şi necunoscuţi a determinat forul suprem al Bisericii noastre Ortodoxe să le acorde o duminică din an spre a-i cinsti pe toţi împreună, deoarece în Împărăţia Cerurilor ei se află în deplină comuniune. O astfel de sărbătoare există şi în alte Biserici Ortodoxe, arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi, în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor din care ei provin. Duminica Sfinților Români constituie, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariţia creştinismului şi, din mila Celui Preaînalt, până la sfârşitul veacului. O decizie luată într-un anumit moment istoric are, iată, consecinţe veşnice: la sfârşitul veacurilor, ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei (cap. 21), fiecare neam, fiecare popor îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia Cerurilor. Or, tocmai sfinţii unui neam reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui în faţa Unicului Izvor al Sfinţeniei, din care oamenii se împărtăşesc numai dacă Îl caută pe Dumnezeu.

Așadar, căutarea sfinţeniei nu este apanajul vreunei categorii sociale sau profesionale, nu este rezervată doar cinului monahal şi nici vreunui ins în chip individual. Chemarea la sfințenie nu se adresează unui singur popor, ci – indiferent de națiune, etnie, apartenență socio-profesională, situație economică ori culturală – sfinţenia oferă, de fapt, sensul deplin al vieţii omului pe pământ, reprezentând, după cum afirma unul din marii noştri teologi, „împlinirea umanului”.

Primul „sinod” care i-a canonizat pe aceşti fraţi de credinţă şi de simţire românească a fost cel infailibil al poporului, iar abia după aceea forul suprem al Bisericii noastre i-a confirmat, arătând astfel că Duhul Sfânt lucrează în oameni şi îi face să recunoască sfințenia unui înaintaș sau chiar a unui contemporan. Bunăoară, în romanul Vremuri de bejenie, Sadoveanu creionează un portret remarcabil al călugărului cu viață sfântă de la Mănăstirea Râșca, starețul Ioan, hirotonit mai târziu arhiereu în scaunul Episcopiei Hușilor. Sinodul Bisericii noastre l-a trecut în rândul sfinților pe Cuviosul Ioan de la Râșca și Secu abia în 2008. De unde știa Sadoveanu de viața vrednică de filele patericului a acestui monah? Desigur din tradiția populară, dar și dintr-o serie de însemnări mai vechi.

În calendar găsim aproape 120 de sfinți români, consemnați cu o culoare distinctă, albastru. E mult sau puțin? În cei peste 2000 de credință necurmată și nealterată în spațiul carpato-danubiano-pontic am spune că sunt puțini. Dintre atâtea sute generații doar atâția au plăcut lui Dumnezeu? Cu siguranță, sunt mult mai mulți. Nu toți sfinții, „prieteni” ai lui Dumnezeu, cum îi numește dumnezeiescul Pavel, Apostolul, apar în sinaxare. Există nenumăraţi alţii, necunoscuți, care au trăit o viață curată în credință și smerenie, în ascultare de Biserică și iubire față de semeni. Singur Dumnezeu îi știe pe toți, răsplătindu-le nevoința, jertfa și dragostea.

Din vetrele monahale, din munții românești ce odinioară foșneau de mulțimea sihaștrilor, din miile de preoți ai satelor și orașelor, care au vegheat ca păstoriții lor să cunoască Adevărul și Iubirea, din cătunele și cetățile românești pline de oameni evlavioși, cucernici, familiști convinși și împlinitori ai rânduielilor credinței noastre sfinte, cu palmele bătătorite de muncă și frunțile arse de soare ori de viscole nemilostive, din rândul zecilor de mii de oșteni jertfiţi pentru libertatea și demnitatea neamului și a Bisericii străbune, din rândul miilor de întemnițați pentru idealurile și credința lor sfântă, dintre medicii și ostenitorii spitalelor, care au săvârșit „liturghia iubirii” îngrijind pe cei suferinzi, dintre dascălii națiunii noastre, cei care au slujit, la rândul lor, o altfel de liturghie, cea „a cuvântului rostit ori scris”, desțelenind și luminând sufletele învățăceilor lor, dintre toate aceste categorii, zic, Domnul Și-a ales și răsplătit pe cei care, într-un fel sau altul, au împlinit chemarea, au ascultat Cuvântul, au dăruit totul pentru a câștiga Împărăţia Cerurilor.

Prin sfinții români proslăviți în această zi binecuvântată culegem roadele unei credințe milenare, ale unei pietăți cu totul speciale a unui popor răstignit de nenumărate ori în istoria sa, dar înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu îndeosebi pentru cei din neamul lor. Însă, cu tristețe, simţim tot mai mult cum secularizarea, înstrăinarea şi însingurarea de Dumnezeu dau târcoale tezaurului de credinţă şi evlavie românească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie, închipuindu-ne cum va fi peste 500 de ani, dacă, din mila Domnului, va mai exista viaţă pe pământ: Biserica va mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe meleagurile noastre? Se vor mai oficia oare slujbe măreţe de canonizare a unor sfinţi români, la care să se adune mii şi mii de credincioşi, spre a le cinsti viaţa şi înfăptuirile? Vor mai fi oameni de stat rămaşi neclintiţi în credinţă, evlavie şi milostenie, precum vrednicii voievozi de odinioară? Vor mai fi vlădici, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri, buni creştini şi creştine cu viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, care să determine această autoritate a conştiinţei vii a Bisericii să recunoască sfinţenia lor? Iată câteva întrebări la care vă invit să medităm, cu speranţa că răspunsurile se vor arăta favorabile dacă vom urma îndemnul dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur: „să alergăm la mijlocirea sfinţilor, dar să nu ne mărginim la aceasta, ci să lucrăm şi noi cum se cuvine, după pilda pe care ne-au dat-o ei”.

De la același autor

Ultimele din categorie