Suferința acceptată dăruiește pace

Dincolo de orice durere fizică, dincolo de orice zbucium care sfâșie interiorul, suferința rămâne un moment de intimitate al omului. Dacă omul va dăltui în suferinţa sa forma crucii, atunci va deschide braţele pentru a primi toate după voia Lui Dumnezeu, urmând îndemnul: „Ia-ți crucea și urmează-mă”. După cum copilul primește să ia, la îndemnul părintelui atât de drag, chiar și cel mai amar medicament, acceptându-l cu resemnare, dar și cu încredere nezdruncinată că îi este spre vindecare, la fel s-ar cuveni să primim la rândul nostru și experiențele mai amare îngăduite de Dumnezeu a ni se interpune în cale.

Mai mult ca oricând, sensibilitatea și oroarea în fața suferinței au devenit mai intense și mai vehemente, provocând o reflecție și o concentrare de energie care au mobilizat lumea modernă în toate domeniile. Suferința, fie ea fizică sau emoțională, a ajuns să fie privită și percepută ca fiind inutilă, un datum ce trebuie evitat prin orice mijloace, oricât de imorale sau condamnabile ar fi acestea. Uităm însă că și suferinţa aparţine oamenilor în egală măsură ca și bucuria. Dacă această suferință este de fapt cale către o posibilă creștere personală, către o posibilă descătușare, o cale spre Iertare și Mântuire?

Dincolo de orice durere fizică, dincolo de orice zbucium care sfâșie interiorul, suferința rămâne un moment de intimitate al omului. În creuzetul acesteia, oamenii au ocazia de a reflecta cu toată ființa asupra propriei vieţi, asupra drumului parcurs până la acel moment, cu suișurile și poticnirile sale. Ea poate însemna adesea un mod şi o perioadă de împăcare cu propriul sine, cu semenii, dar şi cu viaţa veşnică. Suferinţa poate reprezenta momentul privilegiat în care omul își (re)descoperă vulnerabilitatea și nevoia intrinsecă de Dumnezeu şi de semeni. „Creștinismul dă sens suferinței și o face suportabilă”, scria Nicolae Berdiaev în cartea Destinul omului. Suferinţa naște adeseori reacţii care provoacă schimbări radicale în felul de a trăi, de a percepe și construi relaţia cu ceilalţi, cu mediul. „De-ţi vine vreo boală şi vreun necaz, nu te descuraja, ci mulţumeşte lui Dumnezeu că aceasta te face să te rogi şi mai mult lui şi să nu-ţi pui nădejdea în puterile tale. Cu cât simţi mai mult slăbiciunile tale, cu atât te vei apropia mai mult de Dumnezeu, punându-ţi nădejdea în El.” (Alexandru PrelipceanSpiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, I, Editura Doxologia, p. 184.).  

Chiar dacă, aparent și iluzoriu, lipsa suferinței este o protejare a sufletului, tocmai această redescoperire a vulnerabilității este cea care deschide inima către iubirea de aproapele, către compasiune și empatie. Suferinţa îl îndeamnă, dacă nu chiar îl obligă pe om, la căutarea sursei care îi va revela adevărata finalitate. Suferința, spre deosebire de moarte, nu blochează, nu paralizează sensurile și trăirile. Când omul își acceptă și își recunoaște suferința ca purtătoare a unui sens mai înalt, aceasta ajunge să se transformeîntr-o șansă, în temelia unei regenerări. Dacă omul va dăltui în suferinţa sa forma crucii, atunci va deschide braţele pentru a primi toate după voia Lui Dumnezeu, urmând îndemnul: „Ia-ți crucea și urmează-mă”. „Dar Fiul lui Dumnezeu a suferit până la moarte, nu pentru ca noi să fim scutiți de suferință, ci pentru ca suferința noastră să fie ca și a Lui, obișnuia a le atrage atenția credincioșilor episcopul ortodox britanic Kallistos Ware. Altfel spus, suferința poate îmbrăca, și cel mai adesea o și face, și un sens al răscumpărării. Gând curat lângă gând curat, așezate și clădite cu răbdare peste semințele de smerenie, de acceptare, de asumare și acceptare sădite în suflet de suferință, toate vor ajuta și vor face mai ușoară crucea. După cum copilul primește să ia, la îndemnul părintelui atât de drag, chiar și cel mai amar medicament, acceptându-l cu resemnare, dar și cu încredere nezdruncinată că îi este spre vindecare, la fel s-ar cuveni să primim la rândul nostru și experiențele mai amare îngăduite de Dumnezeu a ni se interpune în cale.

Sfântul Isaac Sirul amintește că răbdarea a fost calea prin care au îndurat mucenicii chinurile la care au fost supuși. Adesea ne revoltăm împotriva Lui Dumnezeu, pentru că nu oferă un răspuns și o eliberare imediată din suferință, fără a înţelege că El își dorește mântuirea, în ciuda tuturor aparenţelor. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce credem noi că sunt. Pentru simplul fapt că am identificat un răspuns tehnic, de moment, şi, înainte de toate, uman la o problemă, nu înseamnă că acela este și răspunsul întreg(itor), ultim.

Datoria de conştiinţă a fiecăruia dintre noi faţă de cei ce suferă este aceea de a-i ajuta, de a-i mângâia, de a le potoli suferinţa şi de a le împlini lipsurile, cu prisosul nostru de efort. Purtaţi sarcina unii altora”, sfătuiește Părintele Teofil Pârâian. Mulţi L-au cunoscut pe Dumnezeu împiedicându-se în spinii suferinţei. De ce să negăm acest drept unui om aflat în suferință?  

Să preţuim așadar și spinii suferinței și să nădăjduim în vindecare; să prețuim încercările, așa cum Dumnezeu prețuiește lupta și râvna fiecăruia dintre noi!

De la același autor

Ultimele din categorie