Tinerii din Efes – sfinții care ne demonstrează că există viață și după moarte

Dumnezeu poate dărui nestricăciune trupului uman, exemplul cel mai clar fiind existența sfintelor moaște. Din acest motiv, teologia ortodoxă vorbește despre grija față de trup și după moarte. Așa înțelegem de ce pomenirile pentru cei dragi ai noștri, trecuți în Împărăția lui Dumnezeu, se fac la mormânt și nu în altă parte – cu excepția dumnezeieștii Liturghii, care se oficiază în biserică. Trupul omenesc se bucură de atâta cinstire în fața lui Dumnezeu, încât Fiul Său, Iisus Hristos, Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor, pe tronul slavei dumnezeiești.

Credința în Înviere și în viața veșnică este definitorie pentru religia creștină. În cadrul celei mai importante manifestări ale credinței noastre – dumnezeiasca Liturghie – ne mărturisim această credință. În Crez sau Simbolul de Credință, în articolele 11 și 12, creștinii mărturisesc credința lor în „învierea morților și viața veacului ce va sa fie”. Sub inspirația Duhului Sfânt, Dumnezeieștii Părinți de la Sinodul II Ecumenic au dat formă credinței în viața veșnică, acea credință care a existat încă din zorii religiei noastre. Mărturisim că trupurile celor adormiți vor învia – nu poate fi vorba doar despre o înviere a sufletelor, pentru că sufletele sunt nemuritoare. Moartea este încetarea vieții pământești a trupului, adică despărțirea sufletului nemuritor de trupul cel muritor, așa cum ne învață Sfânta Scriptură: trupul „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care L-a dat” (Ecclesiastul XII, 7).

Dacă moartea este despărțirea sufletului de trup, Învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a viețuit pe pământ. Teologia Bisericii este confirmată de către Sfântul Apostol Pavel: „Așa este și cu învierea morților: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este și trup duhovnicesc” (1 Corinteni XV, 42-44).

O mărturie confirmată istoric

Acesta a fost credința dintotdeauna a Bisericii. O credință mărturisită timp de două milenii, în același timp o credință confirmată prin numeroase fapte minunate, consemnate în izvoarele creștine. Un astfel de izvor istoric este o relatare minunată, provenită din Sinaxarul Constantinopolitan, o povestire ce a intrat în conștiința liturgică a Bisericii Ortodoxe – fiind pomenită în ziua de 4 august.

Pe scurt, întâmplarea minunată își are începutul în timpul împăratului păgân Deciu, undeva în jurul anului 250. Prigonitor al religiei creștine, împăratul a reînnoit o lege prin care în administrația romană nu aveau ce să caute creștinii. Valabilă pentru tot cuprinsul Imperiului Roman, legea ajuns și pe meleagurile Efesului, acolo unde armata romană avea numeroși tineri creștini. Între conducătorii corpului de armată se aflau șapte tineri care nu plecaseră genunchii în fața idolilor păgâni: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. „Şi văzând în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinând şi plângând. Deci, pe când împăratul cu toţi păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau, intrând în biserica creştinească”, spune despre ei mărturia istorică. 

Bunătatea lor și vrednicia în cele ale războiului au făcut ca, în scurt timp, vestea despre ei să ajungă în Roma împăratului Deciu. Însă, o dată cu informațiile despre puterea lor a ajuns și vestea credinței lor în Mântuitorul Iisus Hristos. Ca să respecte propria lege, Deciu a dat poruncă ca cei șapte să fie arestați, fapt ce a fost executat în cel mai scurt timp. Nu se știe sigur dacă au fost înfățișați împăratului, însă un lucru este cert – au fost eliberați în contul faptelor de vitejie, autorităților fiindu-le milă și de tinerețea lor.

Eliberați, tinerii și-a vândut proprietățile, împărțind totul la săraci. În acest context încordat au luat hotărârea să se ascundă, gândindu-se că împăratul Deciu se poate răzgândi în orice moment.

Astfel sfătuindu-se, s-au ascuns într-o peșteră din muntele Ohlon, din preajma Efesului: „Cu plângere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, încredinţându-se pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Apoi, şezând ei, au mâncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar după ce au mâncat, au stat vorbind între dânşii, mângâindu-se unul pe altul şi îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos. Şi aşa, având cuvinte lăudătoare de Dumnezeu în gurile lor, au adormit”.

Cel puțin 170 de ani de somn, spre slava lui Dumnezeu

În cetatea Efesului, întâmplările s-au precipitat. Deciu în persoană a sosit în oraș, ca să-i caute pe cei șapte ostași ai armatei sale. Căci dezertarea, în armata romană, era egală cu moartea. După multe căutări, cineva a adus informația că tinerii se ascund în peștera muntelui Ohlon. Din ordin imperial, ieșirea peșterii a fost astupată cu pietre, pentru ca tinerii să nu mai poată ieși din ascunzătoare. Vestea pecetluirii peșterii a adus tristețe în rândul comunității creștine din oraș. În acest context, doi funcționari, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris despre pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri, pe două tăbliţe de plumb: „Poate cândva va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi se va deschide peştera şi arătate vor fi într-însa trupurile sfinţilor”.

Istoria și-a așezat praful peste amintirea comunității creștine din Efes. Edictul de la Milan din anul 313 a adus pacea și liniștea credinței creștine. Din catacombe și morminte, în biserici și catedrale, creștinii au trăit aceeași taină a prezenței reale a Mântuitorului în Euharistie.

Pacea externă a Bisericii nu a fost, însă, însoțită și de cea internă. În plin secol patristic, ereziile trinitare, hristologie, pnevmatomahe au fost, de multe ori, piatră de poticnire în istoria creștinismului. Însă, întotdeauna Părinții au găsit metoda combaterii acestor erezii, prin insuflarea Duhului Sfânt.

Minunea trezirii sfinților șapte tineri din Efes

În timpul împăratului Teodosie cel Tânăr, cunoscut în istorie drept Teodosie al II-lea, în Asia apăruse un curent în cadrul Bisericii, care aducea o nouă învățătură – nu există înviere a morţilor. După moarte nu va fi oamenilor niciun fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amândouă se nimicesc.

În așteptarea unui sinod care să curme învățătura greșită, Dumnezeu a încredințat adevărul printr-o mare minune. Un bărbat oarecare, Adolie, a dorit să construiască un staul pentru oile sale, pe care le păștea pe muntele Ohlon. În acest scop, slugile au găsit de cuviință să care pietrele de la gura peșterii, fiind mai ușor de transportat: „Deci, trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peşterii, cât putea să intre omul. Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea, a înviat pe aceşti sfinţi mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineaţă. Deci, şezând, vorbeau, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le. Atunci, Maximilian a zis către toţi: Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu! Să ne punem sufletele pentru Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguieşte-te să ne găteşti hrană. Ia un ban de argint şi du-te în cetate, să ne cumperi pâine mai multă decât ieri. (...) Şi ieşind Sfântul Iamvlih din peşteră, apropiindu-se el de porţile cetăţii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. A intrat în cetate şi, mergând puţin, a auzit pe mulţi jurându-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimântat: Socotesc că aceasta nu este cetatea Efes, ci alta!

Şi apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint şi i l-a dat.  Iar banul acela de argint era mare, având pe el chipul şi numele împăratului Deciu. Deci, vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; iar acela, luându-l, l-a dat la al treilea şi la al patrulea”.

Povestirea continuă cu arestarea tânărului „ciudat”. A fost dus în fața guvernatorului din Efes, ca să mărturisească de unde are banul. Pentru a se face dreptate, tânărul a ajuns în fața episcopului cetății, care și-a dat seama că are de-a face cu o minune a lui Dumnezeu: „Atunci, episcopul s-a gândit în sine, zicând: Dumnezeu voieşte ca prin tânărul acesta să ne descopere oarecare taină. Şi ajungând la muntele acela şi la peşteră, a intrat Iamvlih întâi în peşteră, au găsit pe sfinţi şezând plini de bucurie, cu feţele lor strălucite, cu lumina darului lui. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul, s-au închinat şi au dat slavă lui Dumnezeu”.

A fost argumentul de care aveau nevoie Părinții Bisericii: Dumnezeu poate dărui nestricăciune trupului uman, exemplul cel mai clar fiind existența sfintelor moaște. Din acest motiv, teologia ortodoxă vorbește despre grija față de trup și după moarte. Așa înțelegem de ce pomenirile pentru cei dragi ai noștri, trecuți în Împărăția lui Dumnezeu, se fac la mormânt și nu în altă parte – cu excepția dumnezeieștii Liturghii, care se oficiază în biserică. Trupul omenesc se bucură de atâta cinstire în fața lui Dumnezeu, încât Fiul Său, Iisus Hristos, Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor, pe tronul slavei dumnezeiești.

De la același autor

Ultimele din categorie