Pentru a o spune dinainte, postitul nu este nici o formă subtilă de sinucidere lentă, adică o autotorturare ma­sochistă, dar nici o măsură cosmetică sau dietetică de îngrijire a corpului, chiar dacă nu poate fi negat faptul că postitul are consecințe pozitive și în această ultimă privință. Câteva texte ne vor pune numaidecât în direcția corectă: „Folosește-te de toate cele trebuincioase trupului cum se cuvine, împotrivindu-i-te [trupului] în toate”.

Evagrie face aluzie aici la o definiție clasică a monahu­lui, pe care avva Zaharia a exprimat-o în următoarele cuvinte: „A se forța pe sine însuși în toate – acesta este monahul”.

Cititorul modern, nepregătit și ignorant în spiritualitatea Părinților pustiei, nu va putea citi la început o astfel de maximă decât cu groază. Însă textul lui Evagrie citat anterior reașază, cel puțin parțial, lucrurile pe făgașul corect. Căci „a te forța/ violenta pe tine însuți” sau „a te împotrivi trupului în toate” nu exclude în chip evi­dent o grijă rațională față de acest trup. Din contră, această grijă e mai întâi revendicată, ca apoi să fie limitată printr-un avertisment; aici este cheia. „Înfrânarea” sau „stăpânirea de sine” (enkrateia) nu înseamnă a ne tortura sistematic până la moarte, ci, din contră, a pune zăvor tendințelor distructive ale egoismului care ne con­ duc încet, dar sigur, spre moarte. În interesul trupului însuși și în cele din urmă, întrucât trupul și sufletul constituie o unitate, în interesul integrității persoanei umane. Pentru aceasta, este nevoie de o rezistență energică împotriva patimilor care ne pervertesc și înstrăinează ființa.

Următorul text din Praktikos scoate la iveală tocmai această atitudine fundamental pozitivă în fața vieții proprie monahismului timpuriu: „Zicea sfântul și foarte făptuitorul nostru dascăl [Macarie]: așa trebuie să fie gata întotdeauna mona­hul ca și cum ar muri mâine și, iarăși, așa trebuie să se folosească de trup, ca și cum ar viețui împreună cu el încă mulți ani. Fiindcă primul lucru, spunea el, taie gândurile akediei și-l face pe monah și mai sârguitor, iar celălalt păzește trupul sănătos și-i păstrează întotdeauna o înfrânare egală”.

N-ar putea fi formulat mai concis realismul sănătos al Părinților pustiei: viața și moartea se relativizează reci­proc, sunt puse în relație una cu alta.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 86-87)