Punerea mâinilor – act sfințitor

Reflecții

Punerea mâinilor – act sfințitor

Responsabilitatea clericului, asumată prin punerea mâinilor, nu are sfârșit, ci merge în veșnicie, acesta trebuind să dea seama în fața Domnului pentru sufletele avute în grijă. Cel mai important aspect pentru candidat este conștiința că slujește întâi lui Dumnezeu și apoi oamenilor, nădăjduind mereu că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

Unul din cele mai mari daruri pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii este dăruirea harului preoțesc, fără de care nu s-ar putea realiza nicio altă Taină și care sfințește întreaga creație prin puterile și tainele ce sunt lucrate prin aceasta. De la Domnul Hristos, prin Apostoli, harul se continuă neîncetat în Biserică prin punerea mâinilor episcopilor, care invocă Duhul Sfânt să vină și să-l sfințească pe noul slujitor. Punerea mâinilor este semnul văzut al succesiunii apostolice neîntrerupte în Sfânta Biserică.

În majoritatea momentelor în care oamnenii au luat contact cu harul sfințitor, venit de la Însuși Dumnezeu sau prin persoanele consacrate, s-a putut observa folosirea unor anumite gesturi și mișcări prin care era făcută vizibilă consacrarea sau dăruirea. Domnul Iisus, de cele mai multe ori, pentru a vindeca sau pentru a ajuta, Își punea mâinile peste cei ce veneau la El. Același gest l-au preluat și Apostolii în lucrarea lor, iar când dăruiau harul Duhului Sfânt ca pecetluire după Botez sau în cazul consacrării în preoție, aceștia își puneau mâinile peste cei în cauză.

Atunci când Apostolii își puneau mâinile peste candidați, ei își dădeau aprobarea că acesta este vrednic de slujire și se făceau părtași la faptele pe care avea să le rodească noul hirotonit. Dar lucrarea cea mai importantă a punerii mâinilor nu este simpla aprobare, ci transmiterea harului preoțesc. Necesitatea pentru care Apostolii au înființat, prin hirotonie și prin venirea Preasfântului Duh, mai multe trepte ierarhice, este înțeleasă prin prisma următorului raționament: mandatul apostolesc nu este legat neapărat de toate detaliile organizării și funcționării unei comunități eclesiale. Aceasta se poate observa limpede din cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care le spune corintenilor că nu a fost trimis să boteze, ci să propovăduiască (I Corinteni 1, 17). 

Această informație nu trebuie înțeleasă tendențios. Taina Botezului este absolut necesară pentru mântuire, iar afirmația mai sus amintită nu exclude ideea conform căreia Apostolii nu botezau; Sfântul Pavel dorea, mai degrabă, să sublinieze că nu are timpul necesar pentru a se ocupa de botezarea tuturor penitenților, pentru aceasta fiind rânduiți, prin hirotonie, alți clerici. La o lectură atentă a momentului hirotonirii celor șapte diaconi, relatat în Faptele Apostolilor, aflăm faptul că nu este drept ca Apostolii, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujească la mese (Fapte 6, 2), drept pentru care s-a purces la sfințirea a șapte bărbați cucernici care să împlinească acestă slujbă (Fapte 6, 1-6).

Punerea mâinilor este o acțiune sacramentală care apare în Noul Testament cu mai multe înțelesuri, însă în cadrul harismatic al Bisericii această acțiune apare la început în două Taine: Mirungerea și Preoția. Diferențele primare sunt de ordinul lucrării săvârșite: prima este acțiunea pecetluirii, iar cealaltă a consacrării. Ambele momente sunt o epicleză prin care persoana în cauză este încadrată în unul dintre cele două tipuri de preoție: cel nou botezat era încadrat în preoția împărătească (universală), iar cei aleși pentru preoțire, tot prin punerea mâinilor, treceau la cea sacerdotală, făcându-se părtași la una din cele trei trepte ierarhice. Astăzi, punerea mâinilor ca act liturgic a rămas doar în cadrul sfințirii unei persoane în cler [1].

În Noul Testament, mai cu seamă în Faptele Apostolilor, dăruirea Sfântului Duh după Botez se întâmpla prin așezarea mâinilor. Un astfel de moment aflăm în Cartea Faptele Apostolilor, capitolul 8, versetul 17, unde ni se relatează episodul în care Apostolii Petru și Ioan vin în Samaria și, fiindcă cei de acolo fuseseră doar botezați, aceștia „îşi puneau mâinile peste ei, şi ei luau Duhul Sfânt”. Un alt moment asemănător apare în relatarea misiunii Apostolului Pavel la Efes: aflând ucenici care nu primiseră încă harul Duhului Sfânt (fiind botezați doar cu botezul lui Ioan), acesta i-a botezat în numele Sfintei Treimi și „punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau” (Fapte 19, 6). 

Slujitorii Bisericii, pentru a se ridica din rândul laicilor și a intra în ierarhia bisericească, trebuie să primească harul divin prin Sfânta Taină a Hirotoniei. Așezarea în una dintre treptele ierarhice se face, conform relatării din Faptele Apostolilor (6, 1-6), prin rugăciune și punerea mâinilor. Autorul este foarte clar: Apostolii sfătuiesc frații să aleagă pe cei pe care îi doresc ca slujitori în treapta diaconiei (Fapte 6, 3), apoi adaugă ritualul în sine, „rugându-se, și-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 6). De aici înțelegem că nu doar rugăciunea de invocare este necesară, ci și actul așezării mâinilor pe creștetul candidatului, ca gest vizibil al investirii și autorității.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică magistral acest gest: „Aceasta este hirotonia. Se așează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu săvârșește totul; mâna Lui este aceea care se atinge de capul celui ce se hirotonește” [2]. Această lucrare o poate săvârși doar cel care are plinătatea harului, adică episcopul. El asigură succesiunea apostolică, fiind conștient că nu prin puterea sa proprie îi aduce pe cei rânduiți la desăvârșirea preoțească, ci Dumnezeu este Cel care sfințește.

Responsabilitatea clericului, asumată prin punerea mâinilor, nu are sfârșit, ci merge în veșnicie, acesta trebuind să dea seama în fața Domnului pentru sufletele avute în grijă. În concluzie, prin acest gest înțelegem atât alegerea și validarea comunității, cât și actul consacrării divine. Cel mai important aspect pentru candidat este conștiința că slujește întâi lui Dumnezeu și apoi oamenilor, nădăjduind mereu că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

(Preot Baciu Nicolae Lucian, Parohia Înălțarea Domnului - Păstrăveni, Târgu Neamț)

 

Note bibliografice: 

[1] Preot Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, pag. 428; 

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, vol. I, traducere din limba greacă veche , introducere și note Ierom. Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași 2016, pag. 195.

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!