Se ridică în mod natural proble­ma: cum să ne luptăm cu boala, ce să opunem pierzării care-i amenință pe cei ce merg pe aceas­tă cale? Răspunsul decurge din esența întrebării: smerenia, ascultarea față de cel obiectiv; asculta­rea pe trepte – față de oamenii îndrăgiți, față de apropiați, față de legile lumii, față de dreptatea obiectivă, față de tot ce e bun în noi și în afara noastră, ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și, în fine, ascultarea față de Biserică, de rânduie­lile ei, de poruncile ei, de lucrările ei de taină.

Iar pentru asta este nevoie de ceea ce se află la începutul căii creștine: „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine”.

Să se lepede... să se lepede zi de zi; zi de zi, cum se spune în manuscrisele cele vechi, să-și ia omul crucea sa – crucea răbdării necazurilor, a punerii de sine pe ultimul loc, a îndurării amărăciunilor și a bolilor și a acceptării tăcute a ocărilor, a ascul­tării depline și fără rezerve, neîntârziate, de bună­voie, bucuroase, neînfricate, statornice.

Și atunci i se va deschide calea în împărăția odihnei, „a preaadâncii cugetări smerite, ce nimicește toate patimile”. (Preotul Aleksandr Elceaninov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 59)