Cuvântul dumnezeiesc are o anumită putere dumnezeiască ce mişcă sufletul omenesc. (...) Creștinul aude despre viața veșnică şi fericirea ei şi saltă cu inima, şi se îngrijeşte să nu se lipsească de ea. Aude ce frumoasă şi plăcută este virtutea şi se străduieşte să o dobândească. Aude cuvânt despre pocăinţă şi imediat simte înlăuntrul său dorire şi o anumită trezire spre pocăinţă, cugetând cum să facă să împlinească aceasta în faptă. Aude cuvânt de mustrare pentru păcat şi, cercetându-şi conştiinţa, se întristează pentru păcatul săvârşit, se întristează după Dumnezeu şi, ca străpuns de o săgeată, se supără, se mânie pe sine însuşi, încă şi lacrimi varsă deseori din zdrobirea inimii.

Aude cât de minunată este bunătatea dumnezeiască față de neamul omenesc, descoperită nouă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi este foarte uimit de această purtare de grijă dumnezeiască, mântuitoare şi iubitoare de oameni. Aude că şi el este unul dintre cei pentru care Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Cel necuprins S-a arătat în trup şi a „venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11); pentru aceasta mulţumeşte din inimă şi se închină cu smerenie lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Aude cuvântul mângâietor al Evangheliei şi simte înlăuntrul său mângâiere duhovnicească, pentru că Evanghelia, adică vestea cea bună a lui Dumnezeu, este trimisă oamenilor, sufletelor care o aud, ca să nu rămână fără mângâiere. Această lucrare a cuvântului dumnezeiesc pătrunde până în adâncul sufletului!

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumenița, Galați, 2008, pp. 87-88)