Cei care s-au depășit pe ei înșiși, ținând cu prețul sângelui lor Legea lui Hristos care ne poruncește să-i iubim pe vrăjmașii noștri, au fost sfinții martiri. Primul exemplu l-a dat Sfântul Ștefan: în ceasul în care îl ucideau cu pietre, adică în vremea în care trupul lui era făcut bucăți și suferea chinuri insuportabile, a îngenuncheat și a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60). (O astfel de rugăciune fierbinte ar face și o mamă care ar avea copilul bolnav.) Prin acest strigăt al lui către Domnul a arătat lipsă de răutate și iubire față de călăii săi.

Aceeași purtare au avut toți martirii, de la cel dintâi, Sfântul Ștefan, până la ultimul martir. De exemplu, François Pouqueville, în anul 1821, a văzut cu proprii ochi chinurile înfricoșătoare la care au fost supuși martirii de către turci. Și a observat cu uimire cum, în momentul în care erau chinuiți înfricoșător, martirii se rugau pentru călăii lor, pentru binele lor, pentru mântuirea, nu pentru pieirea lor.

Ia aminte: a-l iubi pe celălalt în momentul în care te mângâie este firesc și rațional. Însă a-l iubi în momentul în care te chinuiește și suferi înfricoșător, acest lucru este mai presus de puterile omenești, și pe el l-au împlinit sfinții martiri. Ei i-au iubit pe călăii lor în momentul în care îi chinuiau, când le tăiau cu securea mâinile, picioarele, în momentul în care le scoteau dinții unul câte unul, în momentul în care le sfâșiau trupul cu piroane, când îi jupuiau de vii și sângele curgea râuri, iar ei sufereau înfrincoșător. Cu alte cuvinte, lucrul cel mai minunat la sfinții martiri nu era că sufereau cu bărbăție atâtea chinuri înfricoșătoare, ci că arătau o asemenea bucurie, lipsă de răutate și iubire față de călăii lor!

Cel care prinde rădăcini în Hristos, adică în iubire, devine și el iubire, se poartă precum Hristos, Care nu știe de vrăjmași, ci doar de prieteni și frați. Toți martirii au fost încopciați în aceeași rădăcină, Iisus Hristos, și de aceea au adus același rod dulce: „iubirea care nu cade niciodată” (I Corinteni 3, 8). Și, astfel, i-au îmbrățișat pe călăii lor, care îi chinuiau în mii de feluri și la final le tăiau capul. Aceste evenimente „șocante” se întâmplă doar în Biserica noastră, pentru că aici este sălașul lui Hristos, aici rămâne Hristos, Care este iubire.

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuți și cu ceilalți, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2011, pp. 80-82)