Episcopii, preoţii şi diaconii nu sunt doar persoane liturgice hirotonite pentru a săvârşi Sfintele Taine, ci şi medici duhovniceşti care îi ajută pe credincioşi să se purifice, să se sfinţească şi să înainteze în comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog scria că se poate încumeta să oficieze Sfânta Liturghie numai acela care o săvârşeşte „cu conştiinţa unei inimi curate, în cinstea Treimii Curate, Sfinte şi Neprihănite”, şi numai dacă L-a văzut pe Hristos, dacă a primit Duhul Sfânt, şi dacă „datorită Amândurora a fost condus la Tatăl”.

Trebuie să fii chemat de Dumnezeu pentru a intra în preoţie. O astfel de chemare nu este nicidecum un simţământ abstract de a sluji poporului lui Dumnezeu, ci e certitudinea că ai fost  preschimbat lăuntric şi că, în virtutea acestei preschimbări, eşti în stare să-i păstoreşti pe credincioşi. Păstorirea credincioşilor constă în principal în tămăduirea lor de patimi. Dacă păstorul duhovnicesc nu-şi va tămădui păstoriţii, nu va putea ajunge la Dumnezeu, nu-L va putea vedea, iar dacă îşi va închipui că îl vede, aceasta nu va fi defel o lumină care să-l ilumineze lăuntric, ci va fi foc mistuitor. Sfântul Teognost ne împărtăşeşte convingerea că cel care este hirotonit preot, chemat fiind, intră „la harul mai presus de lume al dumnezeieştii preoţii” (Sfântul Teognost), în timp ce pentru cel care nu simte această chemare „de sus” – altfel spus, pentru cel care nu s-a tămăduit încă de propriile-i patimi – „sarcina este foarte grea, ca una ce e purtată fără vrednicie şi peste putere” (Ioannis Romanidis).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 89-90)