„Părinţii mei au fost nişte agricultori săraci”, mărturisea Stareţul fără să se ruşineze. „Tatăl meu avea puţine ogoraşe, pe care le însămânţa o dată pe an. Dar ce să-ţi dea ele? Uneori avea recoltă, alteori numai sămânţa o scotea. Iar ca să ne educe, să ne poarte în gimnaziu pe mine şi pe Mondas, părinţii au fost nevoiţi să cheltuiască toată averea. Când am plecat în Sfântul Munte, tatăl meu era deja dator şi o ducea foarte greu”.

Tatăl stareţului a fost un om cu un temperament aspru, însă cinstit, harnic, bun familist, un om care îşi ajuta aproapele când acela avea nevoie. Era desigur nervos şi iute la caracter şi de aceea inspira frică copiilor lui. Dar în acelaşi timp era cinstit, simplu, bun, insuflând celor din jurul său siguranţă şi încredere. Deşi a fost mulţi ani cântăreţ la biserică, nu îi plăcea acest „du-te-vino” al lui Evanghel la mănăstiri. Dar în 1963 domnul Ioan, tatăl după trup al Părintelui Efrem, a venit la Katunakia. Acesta, la vârsta de 86 de ani, bătrân, însă încă în putere, a venit lângă ei pentru totdeauna, vrând să-şi dea ultima suflare în Grădina Maicii Domnului, lângă fiul său.

Dumnezeu a îngăduit să intre invidia între părintele Nichifor şi fratele Ioan. Stareţului Nichifor îi venea greu să tolereze micile slujiri pe care i le făcea Părintele Efrem tatălui său. O luptă sufletească îndelungată şi grea a început pentru Părintele Efrem, o luptă care nu se potrivea nici stării lui duhovniceşti, nici caracterului său nobil. A trăit cele mai grele zile din viaţa lui, încercând să-l liniştească pe părintele Nichifor şi să-l îngrijească pe tatăl său, fără să dea prilej de dispută. Bătrânul Iosif, care de obicei îl sprijinea, îl însufleţea şi îl liniştea, plecase de mult timp către Domnul. Fratele Ioan, care din pricina vârstei credea că va muri, a mai trăit însă lângă ei opt ani întregi, care pentru Părintele Efrem au fost o adevărată mucenicie. Părinţii spuneau: „Părintele Efrem a intrat între două focuri; pe de o parte tatăl lui şi pe de alta stareţul lui”.

În fotografia obştii din acea vreme, Părintele Efrem pare mai bătrân decât bătrâneii. Într-o atât de mare osteneală sufletească a intrat, încât în cele din urmă a strigat în rugăciune către Dumnezeu, precum odinioară mult-răbdătorul Iov: „Cine va intra judecător între noi, că mi-ai dat această ispită de nesuportat. Dumnezeul meu?”.

Însă şi bătrânul Iov se mâhnea din pricina acestei situaţii. Tatăl Părintelui Efrem fusese făcut monah într-un moment când s-a îmbolnăvit grav, primind numele de Iov. Dar după aceea s-a însănătoşit şi a mai trăit încă doi ani. „Copilul meu, spunea, lire de aur să-mi fi aşternut pe drum şi tot nu aş fi venit, dacă aş fi ştiut”. Stătea în chilioara lui şi toată ziua se ruga cu metaniile spunând fie rugăciunea „Doamne Iisuse...”, fie „Bucură-te Mireasă pururea Fecioară”. Într-o zi l-a strigat pe fiul său:

– Efrem al meu, Efrem al meu!

– Ce este, tată?

– Hai să-ţi spun ceva. Uite, cum stăteam aici m-a luat puţin somnul şi deschizându-se uşa au intrat trei femei. Cea din mijloc, care purta pe cap o coroană, m-a întrebat: „Ce faci?”. „Ce să fac? Iată, sunt mâhnit”. După aceea mi-a spus: „De aceea am venit, să-ţi spun să nu fii mâhnit. Nu vreau să fii supărat”.

Apoi s-au făcut nevăzute.

- Ei, tată! Maica Domnului a fost. Ai văzut ce ţi-a spus? Aici te vrea. Să nu te mai gândeşti să pleci.

Irascibilul bătrân Ioan s-a preschimbat în blândul şi îngăduitorul bătrân Iov. Părintele Efrem se minuna de nerăutatea lui şi se vedea pe sine însuşi lipsit de aceasta. Odată, părintele Nichifor s-a îmbolnăvit, iar bătrânul Iov l-a sfătuit pe fiul său, cu un interes sincer: „Copilul meu, să-i pui stareţului ventuze, pentru că este răcit”.

Însă răbdarea bătrânului Iov urma să fie încercată până la sfârşit. Într-o noapte a ieşit până la toaletă, a alunecat şi căzând şi-a spart bazinul. Patruzeci de zile a trăit în acele dureri, nevrând să-l înştiinţeze pe celălalt fiu al său, care era ofiţer, ca nu cumva să se mâhnească. Pe 8 aprilie 1981 a adormit în Domnul.

Victoria, mama stareţului avea o inimă milostivă, plină de iubire şi sentimente bune pentru copiii ei, dar şi pentru toată lumea; un suflet cu o mare răbdare şi stăruinţă. A reuşit să convieţuiască cu bătrânul preot Nichita, socrul ei, şi să-l îngrijească. Dintre toate rudele aflate lângă patul lui de moarte, numai ea s-a învrednicit să ia binecuvântarea lui. Într-adevăr, pe jumătate paralizat, a chemat-o lângă el printr-un semn, căci nu putea să vorbească, i-a strâns mâna şi i-a arătat emoţionat cerul cu degetul. Atâţia ani nu a binecuvântat-o, acum însă a primit binecuvântarea lui, „una şi bună”.

A fost o femeie cu mână largă, care dădea multă milostenie. Unii oameni săraci mergeau în repetate rânduri şi îi cereau ajutor, lucru care îl făcea pe bărbatul ei să-i ia la zor, spunându-le: „Binecuvântatule, şi ieri ai venit. Haide, pleacă de aici!”. Încuviinţându-l, Victoria spunea săracului: „Bine îţi spune domnul Ioan” şi în acelaşi timp îi punea pe ascuns ceva în mână.

Ani de zile s-a rugat Maicii Domnului, nepoţii ei o auzeau mereu şoptind ceva şi în cele din urmă trăgând cu urechea, au auzit-o spunând: „Maica Domnului, eu sunt o femeie păcătoasă, dar dacă vrei, te rog, fă-mă monahie”.

Această femeie minunată, care a avut parte de o moarte cuvioasă, s-a învrednicit cu două zile înainte de sfârşitul ei în 1963, în Sfântul Munte, în Vinerea Mare, să devină schimonahie, primind numele de Maria.

Era o femeie dulce la vorbă şi îi mângâia pe toţi cei din jurul ei. Atunci când pentru motive de boală (afecţiune cardiacă) s-a internat în Spitalul Militar, i-a uimit pe toţi cu graiul ei politicos. Când venea medicul la salonul ei, ea îl întâmpina cu cuvintele: „Bun venit, dragul meu doctor”. Şi apoi îl întreba cu bucurie: „Ce mai faceţi? Cum sunteţi? Soţia şi copiii dumneavoastră sunt bine?”. „Această bunică”, spuneau doctorii minunându-se, „în loc să fie încurajată de către noi, ea este cea care ne însufleţeşte şi ne mângâie”. Pe fiul ei cel mic, ofiţerul, îl iubea mult. Atunci când logodnica, iar mai târziu, soţia acestuia mergea să o viziteze pe soacra ei, aceea presimţea venirea fiului ei şi îi spunea oarecum încrezătoare: „Vine bărbatul tău”. Şi într-adevăr, peste puţin timp venea şi ofiţerul. Se mira fata cum o soacră avea puterea să spună „bărbatul tău” cu toate că vorbea despre fiul ei.

Stareţul, când a aflat că mama lui s-a internat în spital, a trimis o schimă şi un analav fratelui său şi i-a scris să se îngrijească ca mama lor să fie tunsă monahie, „deoarece”, după cum îl încredinţa, „nu va ieşi vie din spital”.

„Atunci când mama noastră a devenit schimonahie la spital”, povestea fiica ei, „în timp ce în celelalte zile fusese tăcută, precum spuneau surorile medicale, în ziua şi în noaptea aceea a vorbit continuu. Am stat lângă ea toată noaptea. După tundere faţa ei devenise luminoasă. Vorbea privind la cer.

– Ce spui, mamă? o întrebam. Ce vezi?

– Ce să-ţi spun, copilul meu? Dacă ai şti ce frumuseţi am văzut. Dar unde mă aflu?

Atunci îşi revenea şi îşi dădea seama că se afla la spital. După o săptămână de stat în spital, când se simţea mai bine şi ar fi voit să plece acasă, în mod inexplicabil i-a crescut temperatura foarte mult. în zorii zilei din Vinerea Mare a trecut la Domnul. A avut o moarte liniştită. După puţin a venit monahia care o luase sub mantie şi a pregătit-o pentru îngropare, îmbrăcând-o în hainele monahale. Deodată am simţit o puternică mireasmă, o mireasmă de negrăit. Atunci am întrebat-o pe monahie:

– Bine, dar şi voi monahiile vă parfumaţi?

– Nu, doamnă Elena, răspunse maica. Nu, doamnă Elena, nu ne parfumăm. Această mireasmă am simţit-o şi eu în timp ce o schimbam. Iese din trupul mamei dumneavoastră. Aşteptam să simţiţi şi dumneavoastră, de aceea nu v-am spus nimic. Aceasta este dovada sfinţeniei, este semn că mama dumneavoastră s-a mântuit. Când am auzit acestea am rămas uimiţi.

În timpul înmormântării preotul se minuna şi spunea că este vorba despre un suflet sfânt. Din trupul mamei ieşea mir ca o transpiraţie. Hainele noastre care s-au atins de trupul ei atunci când am sărutat-o şi am îmbrăţişat-o, o săptămână întreagă au răspândit mireasmă. Dar în timpul punerii în mormânt trupul mamei a răspândit şi mai multă mireasmă”.

Dar chiar şi însuşi Stareţul mărturisea: „Da, aşa s-a întâmplat. Dar am căzut puţin în păcatul invidiei. Iată, vă mărturisesc adevărul! Uitaţi-vă, unde a ajuns această femeie, o ţărancă fără carte! Când mă rugam pentru ea primeam, nu dădeam. Mă umpleam de har.

Am văzut-o în vedenie pe mama cum mergea la Hristos. «Bine ai venit, Maria! Bine ai venit, Maria!», s-a auzit un glas. Iar nouă, monahilor, ne trebuiesc ani de zile să dobândim această stare.

De multe ori vedeam că mama mea este bătrânul Iosif şi bătrânul Iosif, mama mea. Amândoi erau una.

Şi astfel m-am încredinţat că mama mea ajunsese la măsura duhovnicească a bătrânului Iosif. Atât înainte, cât şi după moartea ei, am avut aceiaşi vestire lăuntrică, şi anume că mama noastră a ajuns la măsuri mari. Cum să vă explic? Ori că amesteci apa cu vinul, ori că amesteci vinul cu apa, acelaşi lucru se obţine. Cam aşa. Bătrânul Iosif era mama mea şi mama mea, bătrânul Iosif.

Mama mea nu a avut pildă de urmat. Singură a lucrat. A făcut răbdare în întristări. Şi în cartea despre viaţa bătrânului Iosif oricine poate vedea multa răbdare pe care acesta a făcut-o în întristări. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Iov că avea şi alte virtuţi, dar pentru marea lui răbdare, aceea de a nu cârti, a fost lăudat de Dumnezeu”.

(Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 19, 21-22, 73-74, 76-78)