Se întâmplă ca omul să săvârşească păcatul, şi acest păcat trebuie să fie îndreptat, într-un fel sau altul. Cu omul cu care ne-am certat putem să ne împăcăm. Răul pe care l-am făcut cuiva putem uneori să îl îndreptăm. Însă a răpi viaţa unei fiinţe este o pierdere ireparabilă. Singurul lucru pe care îl putem face este să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să dea veşnică odihnă acelui suflet căruia noi nu i-am dat posibilitatea de a veni pe lume. Eu cred că aici există un anumit mugure de nădejde că înaintea lui Dumnezeu orice fiinţă care s-a zămislit reprezintă într-adevăr o fiinţă vie; i se poate da nume, ne putem ruga pentru ea şi trebuie să ne pocăim până la sfârşitul vieţii pentru faptul că această fiinţă vie a fost din uşurătate, din lipsă de castitate, dintr-o anumită lăcomie a trupului sau a sufletului - lipsită de viaţă. Aceasta este lucrarea pocăinţei. Pocăinţa este însă lipsită de sens dacă ea nu aduce rod - şi când se vorbeşte despre avorturile repetate asta înseamna ca omul nu a reflectat şi nu a înţeles încă ceea ce a săvârşit. Rodul, rezultatul pocăinţei trebuie să fie conştiinţa faptului ca omul nu va mai fi niciodată în stare să facă asta. (Mitropolitul Antonie al Surojului)

(Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, p. 22)