Dar ca să nu ne obosim mintea în van privind spre infinit, nu vom încerca să înțelegem natura lui Dumnezeu Care se află dincolo de toate acestea, pentru că este imposibil să Îl înțelegem. Din câte am văzut, ne-am format un fel de idee a măreției Sale, însă de fapt nu am obținut decât conștiința că nu putem înțelege mai multe. Și, cu cât credem că natura lui Dumnezeu este superioară puterii noastre de înțelegere, cu atât suntem mai mâhniți, pentru că summum bonum de care am fost despărțiți, este atât de mare, încât nu putem avea cu adevărat o înțelegere a Sa.

Și totuși, câteodată ne aflăm într-o comuniune cu Dumnezeu atât de strânsă încât sfidează orice încercare de înțelegere. Iar acest Dumnezeu, aflat dincolo de puterea de înțelegere, este atât de profund înrădăcinat în natura noastră încât putem chiar să ne transformăm asemenea chipului primordial, astfel încât să părem niște persoane noi datorită asemănării absolute. Întrucât, orice am gândi acum despre Dumnezeu, s-a aflat odinioară, înlăuntrul oamenilor. Era o vreme când oamenii erau liberi și fără de păcate, bucurându-se de binecuvântarea dumnezeiască. Nu se îngrijeau de greutățile vieții. Erau aproape de Dumnezeu și Îl vedeau cu o inteligență limpede și liberă, neumbrită de niciun impediment. Pe scurt, toate acestea ne sugerează motivul pentru care a fost creată lumea, când se spune că oamenii au fost făcuți după chipul lui Dumnezeu, că trăiau în Rai și că se bucurau de pomii sădiți acolo. Fructul lor era viața, cunoștința etc.

Dacă odinioară am avut toate acestea, cum este posibil să nu plângem dezastrul care s-a abătut asupra noastră, atunci când punem în balanță binecuvântarea de altă dată și nenorocirea de astăzi. Noi care am fost înălțați, ne-am umilit; noi care am fost făcuți după asemănarea divină, am devenit țărână; noi care aveam destinul unor regi, am devenit sclavi; noi creați să fim nemuritori suntem răpuși de moarte; noi care ne bucuram de frumusețile raiului am fost trimiși în acest loc nenorocit și istovitor.

Am schimbat libertatea pentru patimile acestei lumi efemere şi obositoare. Noi, care eram odată liberi şi independenți, suntem dominaţi acum de rău sub numeroasele sale feţe încât nu mai putem nici măcar să ţinem socoteala viciilor noastre. Pentru că orice patimă am avea, când devine dominantă, preia controlul asupra persoanei. Şi, precum orice tiran, atunci când cucereşte cetatea sufletului nostru exploatează locuitorii săi pentru a i se supune: fiecare patimă foloseşte gândurile în defavoarea noastră, pentru ca ele să aibă de câştigat.

Astfel, furia, teama, lașitatea, îndrăzneala, prea multă tristețe sau bucurie, ura, cearta, asprimea, invidia, lingușirea, resentimentele, cruzimea, și toate patimile, care sunt pornite împotriva noastră, sunt pur și simplu o enumerare a unora dintre tiranii și asupritorii, care ne cuceresc sufletele şi le iau prizoniere. Și dacă luăm în seamă încercările trupului care au devenit parte din însăși natura noastră, adică numeroasele forme de boală de care suferim și de care, însă, la început nu aveam cunoștință, plângem și mai tare comparând răul cu nespusul bine văzând că odinioară domnea bunăstarea.

Se pare că aceasta este învățătura Domnului atunci când laudă jelirea, deoarece sufletul dorește binele și nu se mulțumește cu falsitatea acestei vieți. Pentru că, dacă privim cu atenție lucrurile așa cum sunt, cum putem să trăim fără lacrimi? Și dacă nu o facem, și dacă suntem absorbiți de plăcerile vieții, cum putem să ne dăm seama că ne zbatem într-o mlaștină periculoasă și că nu suntem mai buni decât animalele? Modul în care s-a format trupul lor este deplorabil. Ce ar putea fi mai rău decât să fii privat de rațiune?