Mica Siluana: Da, da; vedeți, și cuvântul acesta cunoștință, cunoaștere, ne arată cumva că trebuie să ne naștem împreună cu cineva. Noi când cunoaștem pe cineva nu mai suntem cel de dinainte de a-l cunoaște, ne-am născut împreună cu el la o nouă realitate: relația noastră. Eu sunt cineva în care exiști și tu. Și tu ești cineva în care exist și eu, pentru că ne-am co-născut, ne-am născut împreună, nu mai putem să facem abstracție unul de celălalt. Cu cât ne cunoaștem mai profund, cu atât suntem mai împreună. Cea mai adâncă formă de cunoaștere era cea dintre bărbat și femeie în Taina Căsătoriei. Că așa spune Sfânta Scriptură: „Adam a cunoscut-o pe Eva.“. Nu folosim, cum folosesc unele traduceri, că „s-au împreunat“. Ferească Dumnezeu! Oamenii nu se împreunează, ci se cunosc, și zămislesc, adică pro-creează – am mai vorbit despre asta. Ei, și atunci când eu iau cunoștință de actul de iubire pe care îl faci – împrumutându-mă cu niște bani sau ajutându-mă când am un necaz – eu nu numai că primesc ajutorul, dar devin conștient, știu, împreună cu tine, că mi-ai făcut un bine. Și a fi recunoscător înseamnă a-mi reactiva asta, a celebra mereu această împreună naștere. A fi recunoscător, înseamnă a fi mereu cunoscător, mereu conștient (împreună știutor) că omul acesta m-a ajutat. Dar când omul este egoist, când este mândru, trăiește asta ca pe o „dependență“ și cu spaima că nu știe ce pretenții va avea celălalt de la sine de acum încolo. Spaima asta vine, de asemenea, din experiențe anterioare, în care cei ce ne-au ajutat au avut pretenții de la noi. Și cel care așteaptă recunoștință poate să o facă pătimaș. Poate s-o exprime ca pretenție...

M.S.: Exact. Și omul tinde să fie nerecunoscător pentru că vrea să fie liber... Învață să fie nerecunoscător.

M.S.: Da…, omul din fire, așa cum l-a făcut Dumnezeu, nu este lipsit de recunoștință. Când îi zâmbești unui copil, imediat îți zâmbește. Și după aceea, ți-ai văzut de treabă; când te întorci el îți zâmbește din nou. De ce? Îți este recunoscător că i-ai zâmbit mai înainte. Nu știe să fie ne-recunoscător. Învață, din păcate, din modul în care se poartă părinții cu el, din modul în care se poartă profesorii sau învățătorii, din modul în care se poartă lumea cu el. Și zice: „Da“ ce, eu sunt prost să-i mai mulțumesc? Că uite ce mi-a zis sau ce mi-a făcut sau ce mi-a cerut în schimb…“. Se învață.

M.S.: Da, suntem. Pentru că suntem răspunzători de fiecare cuvânt, zice Mântuitorul. Noi trebuie să-l învățăm pe celălalt prin faptele și cuvintele noastre, fiind noi recunoscători, pentru că omul nu poate să învețe singur. Când copilul aude în casă că zicem noi: „Doamne, Îți mulțumim, că astăzi ne-ai ajutat să facem asta și asta!“, „Doamne, Îți mulțumesc că am amândouă picioarele!“, „Doamne, Îți mulțumesc că am avut ce pune pe masă!“, „Doamne, Îți mulțumesc pentru bunătățile Tale cele pământești și dă-mi-le și pe cele cerești!“, cum zicem după masa de prânz, învață recunoștința. Noi nu facem asta și nu ne prea exprimăm recunoștința. Poate nici n-o trăim.

M.S.: Ei, bun, profund cuvânt ai spus. Da, pentru că noi nu mai primim daruri, ci ceea ce ni se cuvine, ce avem dreptul... Noi avem drepturi. De multe ne lasă lipsiți drepturile acestea. Ce nu mai avem ca să avem drepturi?

M.S.: Da, nu mai avem datorie, nu mai avem responsabilitate. Vedeți? Noi am uitat, nu știm cine suntem sau dacă am aflat cumva, am uitat. Uitarea aceea de care vorbim mereu. Sau neștiința, care e păcat. Noi nu știm sau am uitat că omul este un răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă la ființă și zice: „Vino!“. Și omul vine. Dumnezeu zice: „Să fie!“ și făptura este. Este ca răspuns. Omul este un răspuns. Și când s-a despărțit de Dumnezeu el a încetat să fie răspuns viu, să răspundă și cu trupul și cu fapta la întrebarea lui Dumnezeu: „Unde ești, Adame?“. Noi nu mai spunem: „Iată-mă, Doamne!“. Acesta este un răspuns și răspunsul nu este numai cuvântul „da“, ci și fapta pe care o presupune și care face văzut acest “da“. Când zic „da“ eu fac tot ce presupune da-ul acesta și răspund în fața Celui care mă interpelează. Numai așa voi simți că sunt o minune. Foarte mari probleme avem în a ne percepe pe noi înșine ca minuni. Zice Psalmistul: „Doamne, Îți mulțumesc că sunt o făptură atât de minunată“. Și-mi zice cineva: „Cum să fiu eu minunat? Eu mint, eu copiez la examene, fac păcate, cum să fiu minunat?“. Da, ești minunat ca făptură, tu ești minunat. Comportamentul tău nu e minunat, dar tu ești o minune, tu ești o valoare, și asta te face responsabil și răspunzător. Ei, dar când îți dai seama că ai o așa răspundere, că de tine depinde să te și porți minunat, alegi să te faci că nu știi și zici: „Eee, sunt și eu acolo un om, eee, oameni suntem!“. Asta mă devalorizează și atunci pot să-mi permit orice. Dacă sunt o minune am o răspundere; eu răspund de ceea ce fac, de ceea ce gândesc. Eu. Nu tu care-mi faci. E treaba ta ce-mi faci tu mie și eu când te iert te fac responsabil de ceea ce mi-ai făcut. Și când îți mulțumesc, m-am achitat de responsabilitatea pe care o aveam față de tine și ți-am fost recunoscător ție și lui Dumnezeu, Care ți-a dat gândul bun să-mi dai, Care ți-a dat răbdarea să mă ajuți.

M.S.: Față de Cel care ne-a dăruit cel mai mult. Cine ne-a dăruit nouă cel mai mult și mai mult și mai mult?

M.S.: Da, Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit viața. Părinții au acceptat să fie gazda vieții pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Orice mi-ar face mama și tata, pentru faptul că nu m-au avortat, eu trebuie să le port recunoștință și să le sărut mâna. Faptul că nu m-au alungat în stradă… dar chiar dacă m-au alungat în stradă și m-au dat la orfelinat, faptul că nu m-au ucis când aveam două-trei luni în pântece, am destule motive să le fiu recunoscător. Nu? Și tot așa. Și atunci, cântărind darurile – ce-aș fi fost eu fără să mă nasc? Ce-aș fi fost eu fără educația de acasă, fără cei șapte ani de acasă? Îl judec pe criminal, îl judec pe mincinos, îl judec pe desfrânat, nu mă gândesc că el n-a fost învățat să nu facă asta... nu mă gândescc ce-aș fi fost eu fără învățătura mea? Am auzit oameni care mi-au spus: „Ce-aș fi ajuns eu dacă mama nu mă bătea când m-a prins prima dată că am furat? De atunci nu mai fur nici măcar un bec…“, că furau de la slujbă, săracii, că nu se găseau becuri. Zice: „Eu nu pot să iau nici un bec, pentru că m-a bătut mama, m-a legat de un stâlp în grajd și m-a bătut cu o funie udă, că tata era în război, și m-a bătut să nu mai fur.“. Pentru că furase bani să joace rișca. „Și, zice, când să iau și eu ceva, mă ustură pe acolo pe unde mi-a dat. Ce aș fi ajuns eu?“ Și ajunsese om mare. Nu încurajăm bătaia, Doamne ferește, dar suntem conștienți de darul pe care l-a primit acela prin bătaia aceea... nu-l putem judeca împreună cu cel a cărui mamă îl trimite la furat ca să aibă ce mânca, nu?

M.S.: Și tot ce e bun e de la Dumnezeu și tot ce e rău e făcut de mine, la sugestia celui rău.

M.S.: Eu trebuie să-I fiu recunoscător în primul rând lui Dumnezeu și, la urma urmei, doar lui Dumnezeu. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că i-a dat tărie mamei să nu mă avorteze, deși tata nu știu ce făcea sau unde era; tatălui meu, că nu m-a omorât atunci când m-a prins că am făcut nu știu ce. Recunoscător lui Dumnezeu că a lucrat prin toate, recunoscător lui Dumnezeu că am avut pâine, deși, nici eu n-am stat degeaba. Fiind recunoscători tuturor celor care ne dau daruri, atunci vom fi plini de Dumnezeu. Atunci când îți mulțumesc pentru ce ai făcut, uite cum te uiți la mine, mulțumesc… viața mea e plină de tine. Iar dacă nu vreau să-ți mulțumesc, va trebui să te alung, să te împing, să te dau afară din mine pentru că mă…

M.S.: Da, mă incomodezi.

M.S.: Da, da, sigur. Pentru un gând bun, da. Și față de mine trebuie să fiu recunoscător. Vedeți, că uneori ne purtăm de parcă am fi doi. Avem con-știință – con înseamnă cu, o știință despre noi ca și când n-am fi singuri acolo înlăuntrul nostru. De fapt nici nu suntem. Și când glasul conștiinței mele mă trezește eu trebuie să-i fiu recunoscător conștiinței mele, mie, lui Dumnezeu, Care îmi vorbește prin mine... Dar să nu pierdem foarte mult timp cu asta: vai, îți mulțumesc, Siluana, că mi-ai făcut așa și așa…

M.S.: Și mai mult decât atât. Ar trebui să fim recunoscători acestui trup pe care îl chinuim atâta și pe care îl hărțuim atâta! Îl chinuim tot din neștiință! Noi nu ne cunoaștem ființa, nu ne cunoștem sufletul. Despre trup mai avem câteva noțiuni de la anatomie, dar asta nu e cunoaștere! Noi nu ne cunoaștem sufletul și nu știm că el are mai multe puteri, și, mai ales, nu știm mai nimic despre puterea lui numită duh. E puterea cea mai înaltă, sau cea mai adâncă. E puterea în care vine puterea Duhului Sfânt Care Se sălășluiește întru mine. Această putere mă pune în legătură cu Dumnezeu și îmi aduce energia, harul de la Dumnezeu ca să lucrez toate cu El. Acest duh al meu e de viață făcător, ca și Duhul Sfânt, pe Care Îl mărturisim că e de viață făcător și iubitor. Și duhul meu e iubitor, spun Părinții. El duce iubirea lui Dumnezeu de la minea-duh la sufletul psihe. Fără duhul meu, care e altoit cu energia Duhului Sfânt, mintea mea nu poate să iubească trupul și să-i spună: băi, nu bea până ajungi în șanț! Așa că eu trebuie să-i fiu recunoscător gândului meu bun, duhului meu, că s-a îndreptat către Dumnezeu și n-a zis: ei, las“ că n-ai să mori dacă te îmbeți odată. Că toți bărbații beau. Înțelegeți?

M.S.: Da… omul strigă, întreabă. Un părinte zicea că Dumnezeu Se uită la el și zice: „Uite, săracul, câte întrebări Îmi pune, dar nu tace și el puțin ca să-Mi audă răspunsul!“. Nu mai vrem și nu mai știm să ascultăm. Am pierdut ascultarea și ca auzire a Lui Dumnezeu și ca împlinire a poruncilor Lui. De auzit, mai auzim, așa cum L-a auzit Adam când era ascuns în boscheții Raiului. Dar nu mai înaintăm spre înțelegere și lucrare. Zicem: „Taci din gură, să-ți spun eu. Îți spun eu că așa e, cum spun eu; taci, că-mi uit ideile.“. Și lui Dumnezeu Îi zicem la fel.

M.S.: Întrebarea e bună și de folos când îți dai seama că ai pierdut drumul și nu mai zici: „las“ că știu eu pe unde s-o iau“, ci zici: „Da“ pe unde să o iau?“. Dar după ce am ajuns pe Cale, viața noastră devine răpspunsul nostru în fața lui Dumnezeu: „Da, Doamne, iată, Îți mulțumesc că mi-ai dat puterea să fiu om, cu puterea Ta m-am făcut om. Da, Doamne, Tu mi-ai dat puterea să fiu om; iată, m-am făcut sfânt cu puterea Ta, Îți mulțumesc și Îți sunt recunoscătoare și pentru că m-ai provocat și pentru că mi-ai dat putere.“.

M.S.: Simplu! Mulțumesc permanent prin chiar bucuria pe care o am că sunt. Tot bucuria că sunt mă ajută și să nu mai „uit“. Mulțumesc prin simplul fapt că nu-mi mai iubesc viața din instinct, din frică de moarte, ci pentru că o simt ca pe un dar. Am cunoscut o doamnă care avea casa plină de obiecte foarte frumoase, vechi și valoroase. Și zic: „Câte lucruri frumoase aveți!“. Și zice: „Nu sunt ale mele, asta e a bunicii mele, asta e a mătușii, asta e a mamei, asta e a soțului meu…“. Toți erau plecați la Domnul și ea rămăsese cu obiectele, dar nu le privea ca obiecte. În ele erau prezenți cei care le aduseseră în casă sau în viața ei. Așa ar trebui să fim și noi. Nu zicem: „Doamne, Îți mulțumesc!“ tot timpul. Când zice cineva: „Ce frumos ai vorbit, maică!“, deodată zic: „Dacă Dumnezeu mi-a dat har, dacă Dumnezeu mi-a dat putere, dacă m-am spovedit și m-am împărtășit, dacă țin post și mă hrănesc și cu cuvântul Lui, Dumnezeu îmi dă. Că dacă mă lăsați în plata mea, să vedeți ce iese…“ Această conștientizare permanentă poate fi un fel de a-I mulțumi tot timpul lui Dumnezeu.

M.S.: Nuuu, Dumnezeu nu are nici o nevoie. Dumnezeu vrea bucuria noastră! El vrea să ne dăruiască dragostea Lui ca să ne bucurăm împreună cu El și cu bucuria Lui. El se bucură când primim și trăim bucuria Lui. Recunoștința este semnul că noi L-am recunoscut pe El ca Persoană iubitoare în darul Lui și nu ne-am lipit ființa de dar. N-am făcut din darul Lui un idol, ci un loc de întâlnire de dragoste cu El. Relația aceasta de iubire este importantă, nu obiectul. Vedeți, omul căzut, rupt de Dumnezeu, desparte obiectul, darul, de dăruitor. Eu am trăit asta pe viu. Am un finuț pe care l-am iubit mult de tot, l-am botezat când era mititel și mă duceam în fiecare duminică să-l văd. Îi vorbeam mult și mă iubea mult și el. Chiar unul din primele lui cuvinte a fost: „nana“. Când mă vedea se lumina tot și zicea: „Nana, nana!“ și alerga la mine. Dar, într-o zi, după ce m-a văzut și s-a luminat de bucurie, m-a întrebat: „Nana, ce mi-ai adus?“ și mă căuta în geantă. Atunci am văzut și am simțit pericolul ca nana să dispară și să apară în locul ei o poșetă. Drept pentru care nu i-am mai dus nimic.

M.S.: A învățat să mă iubească pe mine, să se bucure de mine și de dragostea mea. Și i-am dus daruri numai pe furiș și la ocazii speciale, ca Moș Crăciun...

M.S.: Pentru că acel ceva a devenit semnul dragostei mele. Dar dacă-i veți spune, iată, ți-am adus „pe mine“, iată, eu am venit și abia am așteptat să vin, să te văd și să te sărut și să fim împreună…

M.S.: Da, și să mă joc cu tine și tu să fii cu mine. Și, mai e importat un lucru: să nu-i spun „dacă ești cuminte, îți dau“. Aceasta e o mutare a interesului pe a avea. Nu! Ci să-i spun, îți iau bicicletă pentru că e bine să ai bicicletă când poți și e minunat să mergi cu bicicleta, dar nu ca o recompensă. Recompensa este la tine, este bucuria pe care o ai tu când eu mă bucur împreună cu tine când ai făcut ceva bun. Dar noi n-avem timp… nu mai avem timp, pentru că nu suntem plini de Dumnezeu.

M.S.: Cu ce recompensezi? Cu mine!

M.S.: Copilul așteaptă să zici: Bravo! Minunat! Mulțumesc! Să te vadă bucuros. Se întristează când te vede întristat. N-așteaptă să-i dai un obiect. Eu am trăit odată o mare rușine pentru recunoștința cuiva. Îi dădusem televizorul meu pentru că era tristă, trecea printr-un moment greu, de singurătate, și venea adesea pe la mine și se plângea. Și i-am dat televizorul ca să scap cumva de lacrimile ei... Iar când mi-a spus mai apoi: „Vai, nu pot uita ce-ai făcut pentru mine, cum mi-ai dat televizorul tău când eram necăjită…“, mi-a fost atât de rușine! Nu, nu prindem adâncul acestor fapte. Oamenii n-au nevoie de obiecte, doar se consolează cu ele. Copiii n-au nevoie de atâtea jucării, doar încearcă să se consoleze cu ele...

M.S.: Ne caută pe noi, prezența noastră atentă și iubitoare. Altfel, or fac coleție, le aranjează pentru a le arăta altora ca dovezi ale faptului că sunt iubiți, sau le strică, le aruncă și vor mereu altceva, altceva... Nu se joacă și nu se bucură de ele, pentru că au nevoie de altceva. E cu totul altfel când ne bucurăm împreună de o jucărie, când „jucăria“ este dorită. Ne jucăm împreună cu jucăria asta. Când îl învăț pe copil să dorească o jucărie, îl învăț să fie om. Omul trebuie să-și trăiască dorința, s-o cultive, s-o verifice cât e de adevărată, s-o lase să crească în sufletul lui ca să nu devină consumator.

M.S.: Păi, dacă pentru mine e mai importantă sărmăluța, cârnăciorul și purcelușul nu înțeleg de ce copilul s-ar bucura de altceva. De unde să știe el că există și altă bucurie? De unde să știe, dacă eu nu i-am vorbit decât despre cumpărături, pregătiri, despre „să facem și noi sarmale, să tăiem porcul, să luăm brad, să facem și să luăm... că vine Crăciunul“ …

M.S.: E normal, normal. Ei, acum nici așa să-i punem să stea la icoană și să nu se joace, ferească Dumnezeu!

M.S.: Nu, el trebuie să se joace, să se bucure de jucării. Dar, această bucurie este inclusă în semnificația și importanța Sărbătorii.

M.S.: Da. Legat de acele daruri pe care le așteaptă copiii de Crăciun, noi trebuie să discutăm cu copilul mult: „Ce ți-ai dori? Da“ de ce-ți dorești asta, de ce-ți trebuie? Îmm, hai să ne rugăm la Doamne-Doamne să-i spună lui Moș Crăciun să aducă, hai să-i scriem o scrioare…“ În felul acesa copilul devine conștient ce-și dorește și de ce. Nu va mai dori ceva pentru că are și Bogdănel. Să nu-l lăsăm să vrea ceva din mimetism, din invidie... Apoi, să-l învățăm să-și cultive dorința: „Hai să vedem dacă la magazin se găsește ce-ți dorești, care ți-ar plăcea…?“ „De ce-ți place așa?“ „Pentru că îmi place albastrul!“ „Ce frumos e albastrul!“. „Bine, să ne rugăm ca Moșul să-ți aducă ceva albastru...“, și, în felul aceasta copilul învață să aștepte împlinirea unei dorințe. Și să aleagă. Și devine responsabil. Așa se va bucura și va ști să mulțumească. Va avea sufletul plin de bucurie și de recunoștință, ca sentimente, și atunci va ști și să le formuleze.

M.S.: E foarte simplu. De exemplu pândești un moment în care cel de lângă tine e supărat pe tine și-i zici: „Da“ m-am săturat, că așa faci întotdeauna, nimic bun nu mi-ai dat, nu ești bun de nimic…“. Aceasta este o modalitate frecventă de a ne exprima „recunoștința“ față de cei dragi, nu? Și pe care o practicăm zilnic…

M.S.: Da. Sau, dacă nu așa, vine cel care mi-a făcut un dar și zice: „Am făcut atâtea pentru tine, mi-am dat viața, am renunțat la asta și ți-am dat ție…“; aceasta nu e o stimulare a recunoștinței celuilalt, pentru că acest limbaj agresiv și aceste reproșuri, dimpotrivă, ne fac să nu ne mai exprimăm nici recunoștința pe care o avem.

În primul rând, o cale curată de exprimare a recunoștinței este să ne rugăm pentru cel care ne-a dat ceva sau ne-a făcut un bine. Să zicem: „Doamne, Îți mulțumesc pentru o mamă ca a mea; Doamne, Îți mulțumesc pentru soțul meu care, deși are, iată, câte defecte, are o calitate pentru care… iar mama lui are numai defecte, dar are o singură calitate: că l-a făcut pe el și mi l-a lăsat mie.“.

M.S.: Da, da, să-i fim recunoscătoare. Eu dacă sunt în gândul meu recunoscătoare, dacă fac un inventar al bunurilor pe care le am… am o mămică atât de bună, am o cultură atât de vastă, am niște ochi atât de frumoși, am un pulover atât de frumos, voi fi recunoscătoare Celui care mi-a dat ochii, Celui care mi-a dat mintea, celui care mi-a dat puloverul, celui care m-a ajutat cu banii, sau sunt recunoscătoare că, deși sunt atât de rea, cei din jur mă iartă și mă iubesc. Ce recunoscătoare le sunt în momentele de conștientizare!

M.S.: Păi numai față de persoane putem să avem recunoștință. Să nu privim lucrurile ca pe persoane și nici persoanele ca pe lucruri.

M.S.: Ca să putem fi recunoscători cu adevărat trebuie să mergem la Biserică. Numai în rugăciune putem fi recunoscători și numai la Biserică ne rugăm cu adevărat. Acasă nu prea ne vine nouă să ne rugăm: Doamne, Îți mulțumesc că ai făcut Tu cutare și cutare! Sau să fiu recunoscător pentru ceva. În Biserică lucrează Duhul Sfânt. El a avut grijă, când a inspirat sfintele slujbe, pentru că Sfinții au conceput slujbele în Duhul Sfânt, a avut grijă să mulțumească, să pună rugăciuni de mulțumire, de slavă, de recunoștință. Nu mă lasă singur, cu sentimenele mele egoiste. Aceste slujbe, aceste rugăciuni mă sensibilizează și pe mine. Atunci zic: „Doamne, dar eu nu Ți-am mulțumit niciodată pentru asta.“. Și așa, învățăm recunoștința tot de la Dumnezeu. Pentru asta ne-a trimis Domnul Duhul Sfânt, ca să ne învețe toate. Faceți, vă rog, o probă: mulțumiți lui Dumnezeu acum, în clipa asta, după ce termin eu de vorbit pentru toate de care vă bucurați și veți vedea …

M.S.: Da… mă iertați. Și mulțumiți pentru asta, asta și asta și mulțumiți celor din jur pentru asta, asta, asta și o să vedem ce simte sufletul nostru, ce înseamnă recunoștința ca trăire, ca sentiment și nu doar ca expresie, ca exprimare a ei.

M.S.: Există apoi un Acatist de mulțumire – Slavă lui Dumnezeu pentru toate, un Acatist foarte frumos scris de un Sfânt rus. Se găsește și în broșurică, separat și în Acatistiere. E atât de frumos! Și mulțumirea se învață și sufletul înflorește când înveți să mulțumești și vezi pentru câte poți să mulțumești: mulțumesc pentru florile care au înflorit, mulțumesc pentru zâmbetele care…

M.S.: Atunci trebuie să facem altceva, atunci facem ce zice Psalmistul: „strigă la Domnul în ziua necazului tău“. Sau facem ce zice Domnul: „Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!“. Te duci puțin la icoană: „Nu mai pot, Doamne, nu mai pot, odihnește-mă!“.

M.S.: Maică, eu am cunoscut o doamnă care trei ani de zile n-a avut ce să pună pe masă; acum, mulțumim lui Dumnezeu, poate lucra și a găsit de lucru. Atunci în fiecare zi zicea: „Maica Domnului, n-am ce să-i dau copilului de mâncare!“ și în fiecare zi primea, găsea, lucra ceva și avea ce să-i dea de mâncare. Sau, sunt ostenită. Eu, odată, m-am prăbușit la icoană și am zis: „Doamne, nu mai pot, ia-mă la Tine, că nu mai pot!“. Și mi-a zis, nu cu cuvinte, așa am simțit eu în inima mea: „Las“ că vin Eu la tine.“. Și atâta mângâiere și odihnă am primit, că după ce am plâns o jumătate de oră m-am sculat ca după o săptămână de concediu. Dar să îndrăznim să cerem. Că zicem: „Ce, o să-mi dea Dumnezeu de mâncare?“. Da, ne dă Dumnezeu de mâncare. „Da“, da nu-mi dă ce cer eu, nu-mi dă și mie banane…“ Ei, s-ar putea să nu-ți dea banane!

M.S.: Așa? Da“ ia să vedem: nu știi tu că vecina are o datorie mare la întreținere și că n-are pâine pe masă? De ce nu-ți vine să te duci să-i dai ceva dacă nu zice: „Vecină, dă-mi o felie de pâine să-i dau copilului.“? Nu te duci, nu? De ce? Pentru că te simți respinsă, ești ruptă de ea. Numai comunicarea ne face „una“. Ce vrea Dumnezeu de la noi este să fim „una“. Înțelegeți? Or, când Îi vorbesc lui Dumnezeu devin una cu El, trece puterea din Dumnezeu în mine, El e deja în mine și Se oferă mie. Când zic eu Doamne știi cine zice? Duhul Sfânt zice în mine. Nimeni nu poate să spună Domn este Iisus fără să fie Duhul acolo. De ce nu face nimic fără acest Doamne? Pentru că îmi respectă libertatea. Numai când Îi vorbesc lui Dumnezeu activez puterea Lui, pentru că numai atunci mă mut acolo unde este El și ies din zona în care vorbeam cu „fir-ar să fie!“. Când mă rog la Dumnezeu, vorbesc cu Dumnezeu și sunt cu El și El e cu mine!

M.S.: Doamne, eu vă sunt recunoscătoare că m-ați chemat și vă rog frumos să vă spovediți și să-I fiți recunoscători lui Dumnezeu pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu! Ia uitați, eu mereu mă întorc și sunt mereu mai vie, sper că într-o zi o să și mor, ca să mă odihnesc! Dar să îndrăznim să-L dorim pe Dumnezeu pentru că în El și cu El avem viață și bucurie. Fără El, oricâte am avea, nu avem bucurie!