Năravul lipsei de recunoştinţă nu este ceva modern, el regăsindu-se chiar în Evanghelia citită Duminica aceasta, adică şi pe vremea lui Hristos. Doar că, trăind într-o societate preponderent creştină aşteptările presupun diminuarea năravului. Ca reacţie oficială, americanii şi canadienii au instituit câte o zi a Recunoştinţei (Thanksgiving Day) preluând ideea Zilei Recoltei din Europa. Există studii care demonstrează efectele profund pozitive ale recunoştinţei asupra sănătăţii, stării de spirit, mediului social şi chiar asupra mediului familial. Mărturisesc faptul că îmi plac foarte mult studiile care confirmă anumite principii morale de viaţă. Este încă o dovadă că Știinţele şi Teologia pot colabora, spre binele umanităţii.

Cu toate acestea, recunoştinţa autentică este ameninţată în societatea modernă de două mari pericole: dispariţia sau pervertirea ei. Dispariţia înseamnă ingratitudine şi este greu de crezut că poate fi persistentă în sufletul cuiva. Dar nu imposibilă. O colegă mai mare într-ale jurnalisticii îmi amintea, de pildă, despre recunoştinţa faţă de profesori, învăţători sau educatori, care unora le lipseşte cu desăvârşire.

Mult mai probabilă şi mai observabilă în jur este pervertirea recunoştinţei, prin corupere morală. Aşa se ajunge ca recunoştinţa să fie cuantificată (sau cuantificabilă) prin şpagă, trafic de influenţă sau alte forme imorale. De pildă, mai toate sărbătorile tind să îmbrace astăzi haina consumismului, chiar şi Ziua Recunoştinţei, care reuşeşte să dea startul goanei americane şi, mai nou, planetare, după cumpărături şi promoţii (vă mai amintiţi de Black-Friday?). Dar şi mai trist este când până şi recunoştinţa autentică poate fi văzută de către ochiul rău ca o formă de corupţie. De pildă, dacă pot exista unii clerici care condiţionează pecuniar anumite slujbe, tot aşa pot exista şi destui susţinători ai ideii că donaţia este o şpagă mascată.

Pe vremea Mântuitorului recunoştinţa autentică se regăsea undeva pe la 10%, căci unul din cei zece bolnavi s-a întors să îşi exprime recunoştinţa pentru vindecarea sa, slăvind pe Dumnezeu şi închinându-i-Se (Luca 17; 12-19). Astăzi este foarte greu de spus care mai este procentul, datorită numeroaselor statistici privind creşterea corupţiei, la care se adaugă tendinţa de amplificare a mercantilismului, chiar în plan duhovnicesc. Despre ce este vorba?

Dacă am citit cu atenţie textul evanghelic la care ne referim, nefăcând abstracţie de viziunea creştină asupra Legii vetero-testamentare, putem încerca un posibil răspuns la întrebarea: De ce nu s-au mai întors ceilalţi nouă leproşi? Există o foarte mare probabilitate ca ei, iudei fiind, să fi fost oameni religioşi, dar care-şi transformaseră credinţa într-un ritualism sec: credinciosul urmează orbeşte anumite scheme ritualice, iar Dumnezeu este obligat, astfel, să-şi împlinească partea lui de promisiune. Aşa că este foarte posibil ca cei nouă să fi avut o astfel de viziune mercantilizată asupra recunoştinţei.

Este şi ceea ce remarcă Sfântul Pavel, când scrie evreilor despre neputinţa Legii Vechi de a desăvârşi umanitatea, deşi rostul ei era apropierea omului de dumnezeu. Este şi mesajul pe care teologul Christos Yannaras îl transmite, cam cu inadvertenţe, în cartea ce a stârnit furia ritualiştilor, „Contra religiei”: legea dragostei este astăzi în pericolul de a fi transformată în ritualism sec, în religie ritualică mercantilă.

Dar lucrurile sunt şi mai profunde, putând afecta întreaga societate. Încercaţi să aplicaţi schema ritualizării abstracte a creştinismului asupra vieţii sociale. Ce obţinem? Acelaşi tip de mercantizilare ideatică, de data aceasta măsurabilă nu prin ritualism sec, ci prin legalismul drepturilor şi obligaţiilor omului. Priviţi cu atenţie la tendinţa din ce în ce mai vizibilă de a  transforma viaţa într-o sumă de legi, prevederi, acte, ordonanţe etc., fiecare încercând să ne aşeze viaţa întreagă pe un „pat al lui Procust”, delimitat foarte clar de drepturi şi obligaţii care ucid orice încercare de normalitate şi autenticitate. A nu fi greşit înţeles: detest anarhia şi legalismul deopotrivă. Însă rămâne valabilă şi astăzi remarca paulină că litera legii ucide, doar duhul (spiritul ei) dă viaţă.

Din fericire, există ieşire chiar şi dintr-o astfel de dictatură a drepturilor şi obligaţiilor, care ne robotizează şi urâţesc autenticitatea vieţii şi frumuseţea generozităţii: folosirea lor în spiritul moralei şi al Adevărului divin.

Să ne punem o întrebare fundamentală: cine ne-a dat nouă drepturile şi binele vieţii? Iar de aflăm răspunsul, să ne întoarcem şi să mulţumim, fără a uita vreodată cuvintele lui Alphonse de Lamartine: „Recunoştinţa nu se prescrie niciodată, dacă memoria e bună şi inima e dreaptă”.