Pravila vie

Iertăm după ce ne-am răzbunat și iubim urând tot ce nu ne convine la persoana iubită. Credem în lumea de dincolo cu teama de apocalipsă și nu cu bucuria învierii noastre. (...)

Oare ce cuvinte să-ți spunem Doamne, când Tu ești Cuvântul?!... un simplu Mulțumesc, Doamne! și un Săru’mâna pentru viață!

Rugăciunea secularizată este de mare actualitate la omul dus la Biserică. Pravila aceasta a calității în cantitate și nu a cantității în calitate este determinată da faptul că „toți caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos”.

Citim rugăciuni fără să ne rugăm, ne rugăm fără să deschidem și să citim măcar o dată în cartea conștiinței.

Suntem subiectivi în dramatizarea jalei și în unicitatea jalnicelor dorințe și obiectivi în Duhul Sfânt ce se roagă pentru noi, cu suspine negrăite.

Suntem foarte grăitori în amarul plâns al justificării, și surzi și muți în plânsetul cu amar al căinței.

Oare de-am fi subiectivi în voia Domnului și obiectivi sau chiar nepăsători la voia noastră?!

În loc de zâmbetul sufletului la răsăritul Duhului Sfânt, începem ziua cu un căscat pesimist, ce prefigurează pofta noastră față de cele nepoftite ale zilei.

Urâm lumea, pentru că ne macină prea mult dorința lumescului.

Căutăm să începem ziua vestind rangul nostru de oameni credincioși, „din pizmă și din duh de ceartă”.

Din lipsa harului pentru rucodelia zilnică mâncăm în timp ce lucrăm, fie alune sau biscuiți, fie prieteni, colegi sau frați care nu sunt așa credincioși ca noi.

Ne hrănim cu multă pâine în lipsa Cuvântului. De aici cred că apare și lăcomia trupului care cere după știința sa și pentru suflet și pentru minte, numai că cere doar ce știe și poate să mistuie.

Cuvântul lui Dumnezeu își are locul smerit doar pe noptiera lecturii de seară. Citim Sfânta Scriptură cu admirația și satisfacția intelectualului ce descifrează pilde și cu ego-ul fascinantei capacități de memorare.

Întrebuințăm exemple biblice sau filocalice cu dedicație ostentativă la paiul din ochiul partenerului nostru frate.

Ținem minte cuvintele scriitorilor celebri, fără să-L ținem în minte pe Dumnezeu, Cuvântul.

Umplem casa de icoane suvenir și așternem peste icoana din adânc praful și pulberea suplimentelor spirituale.

Suntem obosiți să-L chemăm pe Dumnezeu „dintru adâncuri” și facem rugăciunea la luciul apei.

„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Psalmul 129)

Prea mult ritual și prea puțină rugăciune. Lenea și somnolența ritualizează etapele premergătoare rugăciunii, dar nu avem conturată o rugăciune ritualică.

Respectăm posologia pravilei, dar oare ni se potrivesc toate rugăciunile atent administrate?!

Ne e greu să întrupăm cuvintele noastre în rugăciunea personală vie și lucrătoare și alegem calea administrării rugăciunilor consacrate, după rețeta farmaciei din colț, pe nemâncate sau prea sătuli de mila aproapelui. „Nepricepându-ne de niciun răspuns”, Dumnezeu îngăduie totuși și primește și aceste cuvinte bogate ale sfinților.

Lenea față de efortul și curajul arderii de tot în timpul rugăciunii determină sărăcirea de cuvinte vii, personale.

Credem în mântuirea personalizată și neglijăm mântuirea personală.

Suportăm ploaia sau arșița zilei de pelerinaj turistic, iar cămara noastră, recomandată de Domnul Iisus Hristos ca cel mai intim loc de rugăciune, cade în paragina stihiilor trupului.

Oare obositul pelerin nerugător se poate așeza vreodată la inima lui, ca prin odihnă tainică să devină un neobosit rugător nepelerin?!

Suntem robi ai cuvintelor blocuri de piatră, ridicăm maiestuoase monumente funerare pentru slava trecerii noastre în neființă.

La bilanțul deșertăciunilor raportăm lui Doamne-Doamne pravila la hectar a numărului de rugăciuni fără de rugare.

Oameni credincioși fiind, trăim ca fecioarele neînțelepte, având șansa fricii și lenei de a ne păstra această castitate în întunericul limitării.

Gândurile noastre se transformă în clipe ce măsoară veșnicia spre moarte. Cu cât avem mai multe gânduri, fie bune sau rele, cu atât e mai puțin Hristos în noi.

Gândurile noastre sunt cuvinte neîntrupate, ce se localizează haotic și se transformă în junghiuri sau tumori ce se vor a fi vii.

Avem o pravilă consumeristă în relația cerere - ofertă.

De-am aduna gândurile noastre risipite și risipitoare de viață, le-am putea vitaliza în cuvinte de rugăciune. „Din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și lucruri noi”, vorba poetului.

Am preschimba poate vechea lege a pravilei, reglementate într-una nouă dereglementată.

Pravila reglementată vine, de multe ori, din răutate și neputință.

Iertăm după ce ne-am răzbunat și iubim urând tot ce nu ne convine la persoana iubită.

Credem în lumea de dincolo cu teama de apocalipsă și nu cu bucuria învierii noastre.

Pentru omul care iartă și iubește, postul este o perioadă de mare bucurie, de energie a trupului, minții și sufletului. Acum aripile de plumb se transformă în „aripile de dimineață”.

Pravila cea mai simplă și înaltă cred că ar putea fi alcătuită din rugăciunea de mulțumire pentru fiecare clipă și bucuria postului pentru bunăvoința lui Dumnezeu, în a ne întări voința.

Să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipă a vieții noastre și să cerem mai puțin.

Rugăciunea de cerere determină și stări de decepție, critică, comparație, nerăbdare. Este bine să nu apară nimic negativ în cea mai înaltă stare de comunicare.

În fața Împăratului Slavei, te îmbraci în haină de nuntă la rugăciune.

Hristos cel Înviat desființează îmbrăcarea în sac și cenușă necesare oarecând salvării locuitorilor din măreața cetate Ninive.

Rugăciunea de mulțumire este ca îmbrățișarea a doi îndrăgostiți, ca veselia unui copil cu obrăjorii plini de ciocolată sau ca dansul lui Zorba.

Cu bucuria Învierii și Înălțării, să ținem o pravilă nouă dereglementată, o pravilă vie a mulțumirii, a iertării și iubirii.

Oare ce cuvinte să-ți spunem Doamne, când Tu ești Cuvântul?!

... un simplu Mulțumesc, Doamne! și un Săru’mâna pentru viață!

De la același autor

Ultimele din categorie