Aspecte introductive

În centrul pericopei asupra căreia ne vom opri se găsește o tămăduire. Una specială din mai multe puncte de vedere. Petrecută în Capernaum, cetate unde Învățătorului îi place să adăsteze uneori, ea nu este destinată cuiva din poporului ales. Dimpotrivă, sluga unuia dintre reprezentanții ocupantului poporului din care El însuși făcea parte e beneficiarul. 

Sutașul

La intrarea în oraș, Hristos e întâmpinat de un sutaș. Ofițerul roman are gânduri bune. Nu-și propusese să-L interpeleze cu privire la activitatea Sa, ori să-I pună piedici. Dimpotrivă. Precum se va vedea ulterior, va contribui la diseminarea mesajului Său. Scopul discuției e unul clar definit. Slujitorul celui în cauză e grav bolnav. Auzise de la alții că El face minuni și ar dori să-L roage să îl vindece. Surse adiacente spun că pentru cauza lui pledaseră și mai marii sinagogii, pe care-i ajutase atunci când au construit locașul de cult. 

Venind, îl voi vindeca!

Răspunsul Interpelatului e prompt. Nu Se pierde în cuvinte, nu-l jignește și nu-l amână. Îi spune doar: „Venind, îl voi vindeca”. Cuvinte care merg drept la inimă. Și vin să ofere o prețioasă mărturie cu privire la modul în care acționează Fiul Întrupat. Omul e, însă, de-a dreptul speriat de atitudinea dârză și intenția lui Iisus. Nu pentru că nu și L-ar dori drept oaspete. Socotește, însă oportun să respecte cutumele culturii cu care avea de-a face. Știe că dacă un evreu ar intra în casa unui păgân, acest lucru ar fi taxat de către concetățenii săi. Ar fi considerat un act de impietate. Ca atare, propune o soluție: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Cuvintele sale pică bine Fiului Omului. El știe că nu sunt vorbe goale. Citește credința din  inima sa. Reușește să vadă ce se ascunde în spatele lor.  E mulțumit. Ține să semnaleze acest lucru: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă”. Ba mai mult, se folosește de prilej spre a vorbi despre universalitatea chemării mântuitoare. A arăta că nu este doar Mesia poporului ales, așa cum așteptau cei de față, ci al întregii lumi. Și a trage un semnal de alarmă. A-i urechea, s-ar putea spune, pe unii dintre contemporanii săi încrezuți. Prin faptul de a le explica, cu subiect și predicat, că apartenența la un neam din care se va naște Mesia nu înseamnă obligatoriu pentru ei, mântuirea. 

Momentul se încheie, așa cum era de așteptat, cu tămăduirea. Una care se petrece de la distanță. Fără o interacțiune directă între bolnav și tămăduitor. Mediată de credința celui care, în condiții normale, ar fi putut trece nepăsător peste suferința persoanei aflate în subordine. 

În loc de concluzii

Pericopa celei de-a patra Duminici de după Rusalii vine să spună multe cititorului contemporan. Vorbește despre credință, universalitatea chemării, ori faptul că, atenția la suferința celui din jur e plăcută lui Dumnezeu. Aidoma sutașului suntem și noi chemați a veni în fața lui Iisus. Nu pentru a ne văicări, ori a-i împuia capul cu mărunțișul. Pentru a ne mărturisi credința și a aduce înaintea Lui, în rugăciune, suferința celor din jur. Căci cea mai sinceră formă de mărturisire a dragostei de Dumnezeu e grija pentru celălalt! Îndrăzniți!