În ziua aceea s-au apropiat de Iisus saducheii, cei ce zic că nu este înviere, şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise a zis: Dacă cineva moare neavând copii, fratele lui să ia de soţie pe cea văduvă şi să ridice urmaşi fratelui său. Deci erau, la noi, şapte fraţi; şi cel dintâi s-a însurat şi a murit şi, neavând urmaş, a lăsat pe femeia sa fratelui său. Asemenea şi al doilea şi al treilea, până la al şaptelea. În urma tuturor a murit şi femeia. La înviere, deci, a cărui dintre cei şapte va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov"? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor. Iar mulţimile, ascultându-L, erau uimite de învăţătura Lui. (Matei 22, 23-33) (Vineri în săptămâna a zecea după Rusalii)

Întâlnirea Domnului, în curtea templului din Ierusalim, cu gruparea saducheilor revelează un amănunt deosebit de important despre viața noastră în lumea de dincolo, acest adevăr despre cum anume vom trăi în Împărăția cerurilor descoperindu-se din cuvintele lui Hristos. Astfel, se poate ști care e  „starea civilă” a oamenilor în veșnicie.

Saducheii erau urmașii lui Sadoc (sau Țadoc), un preot pe care regele Solomon l-a impus ca arhiereu la sanctuar, deși nu avea legitimitate potrivit legii lăsate de Moise ca arhieria să se moștenească din tată în fiu. Aceștia dețineau chiar și în vremea Domnului funcții dintre cele mai înalte în jurul templului și erau extrem de bogați. Deși nu erau foarte numeroși, aceștia aveau în mâini pârghiile puterii. Erau foarte pragmatici, nu îi interesau speculațiile filosofice despre viața viitoare și pare-se că erau în bune relații cu stăpânitorii romani și alte neamuri străine, nu atât din perspectiva afacerilor, ci și din cea filosofică, asemănându-se în idei sectei epicurienilor, care credeau că nu există nimic altceva decât lumea aceasta. „Post mortem nulla voluptas” spuneau, adică după moarte nu mai e nicio bucurie. Pragmatismul lor însă nu însemna neapărat dezinteres față de dialectică. Ei se contraziceau adesea cu pioșii farisei, însă cu toții căutau să Îl prindă în cuvânt pe Domnul, adică să-L arate lumii ca un necunoscător al legii. De aceea, ei s-au înfățișat înaintea lui Iisus cu un model de cazuistică de tip talmudic. Potrivit legii lui Moise, dacă un bărbat murea fără să i se nască urmași, fratele său era obligat să o ia de soție pe văduva acestuia, însă copiii rezultați nu erau considerați ai săi, ci ai fratelui defunct. Însă saducheii necrezând în viața de apoi, făceau speculații ciudate, de exemplu, ce s-ar întâmpla dacă șapte frați la rând mor fără să lase urmași celui dinaintea lor, prin intermediul unei femei văduve. Ei batjocoreau de fapt Legea lui Moise prin astfel de întrebări absurde și lipsite de pioșenie, asemănătoare cazuisticilor mai târzii, medievale, când unii se întrebau câți îngeri pot încăpea pe vârful unui ac. 

Hristos nu intră însă în jocul lor pueril și defăimător al actului sfânt al căsătoriei. Dimpotrivă, le descoperă lor și deopotrivă nouă, celor de azi, că puterea lui Dumnezeu nu se oprește la moartea omului. Aflăm că „la înviere, oamenii nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”. Adică, în viața de apoi nu mai există interes conjugal. La vremea aceea căsătoria era considerată a avea ca prim scop nașterea de copii. Omul se lupta practic cu moartea, cu stingerea, născând copii și ducând mai departe numele și neamul. Hristos afirmă însă că după Înviere nu mai are sens căsătoria, fiindcă cei înviați au același scop ca și îngerii, anume contemplarea și lauda lui Dumnezeu. Nu înseamnă neapărat că soții din timpul vieții pământești nu vor mai avea nicio legătură cu soțiile lor în lumea de apoi, ci preocupările lor vor fi mult mai înalte decât simpla împreunare în vederea înmulțirii, anume creșterea împreună în dragoste unul către altul, care este o treaptă în descoperirea iubirii supreme, dumnezeiești.

Tot cu acest prilej, Domnul mai explică un lucru important, anume că moartea e gândită greșit de noi. Dacă Dumnezeu Se descoperă ca Dumnezeul străbunilor, considerați morți, înseamnă că El „nu e Dumnezeul morţilor, ci al viilor”. Moartea își pierde sensul de sfârșit și devine trecere către un stadiu superior. După ea, cei înviați întru Domnul nu se mai preocupă de cele lumești, de căsătorie, de avere, de mâncare, de lupta pentru supraviețuire, fiindcă toate acestea nu mai au sens în Împărăția lui Dumnezeu. Tot așa, cei care mor întru Domnul nu sunt morți, nu trec în neființă. Cei morți trupește sunt vii, sunt alături de Dumnezeu și de marii strămoși, Avraam, Isaac și Iacov, care sunt iubiți de Domnul pentru credința lor. Creștinismul este o religie în care se propovăduiește viața, nu moartea. De aceea, spre deosebire de adepții altor curente religioase, noi nu putem gândi la moarte, a noastră sau a altuia, ca destin sau ca pedeapsă pentru fărădelege, oricare ar fi ea. Noi suntem fiii Învierii și ne numim pentru aceasta creștini, adică urmași ai lui Hristos, ai Celui ce a înviat.