Am urmărit şi eu poate cea mai consistentă dezbatere pe tema orei de religie, cea găzduită de Realitatea TV în cadrul emisiunii „Jocuri de putere” din 4 martie a.c., moderată de Rareş Bogdan. Personalităţi cunoscute, competenţe din domenii relevante pentru acest subiect la ordinea zilei şi, nu în ultimul rând, actori cu roluri principale în această piesă care a debutat în „nişte” culise şi a ajuns să se joace în toată ţara. I-am urmărit pe Pr. Constantin Necula (profesor universitar şi purtător de cuvânt al Sibiului mitropolitan), Ecaterina Andronescu (profesor universitar şi cunoscut politician, în mai multe rânduri ministru al Educaţiei), Gheorghe Iancu(profesor universitar, specialist în drept constituţional şi fost Avocat al Poporului), George Grigoriu (jurnalist şi teolog), respectiv pe Remus Cernea (parlamentar, cunoscut susţinător al poziţiilor secular-umaniste) şi, mai ales, pe Emil Moise (profesorul de filosofie la a cărui sesizare Curtea Constituţională a decis ca ora de religie să se facă doar la cerere). În debutul emisiunii a intervenit, telefonic, chiar şi un ierarh, Mitropolitul Andrei Andreicuț,de la Cluj. Telespectatorii au avut, aşadar, nu doar şansa de a lua act de specificul argumentelor pro şi contra unei anume prezenţe a orei de religie în şcoală, ci şi de perspectivele de ordin educaţional, juridic, politic, filosofic sau teologico-duhovnicesc asupra chestiunii în cauză.

Până la un punct, toate bune şi frumoase, în sensul că dialogul lăsa să se întrevadă limpede fiecare argument, se edificau, cu înflorite politeţuri, silogisme armate cu date concrete, se explicitau vechi luări de poziţie... Apoi, am avut senzaţia că ceva a explodat. Brusc, s-a căscat şi s-a tot adâncit, până la finalul emisiunii, o prăpastie care separa fără echivoc cele două tabere, incapabile, parcă, de un dialog real... În fond şi la urma urmei, ce aşteptări am putea avea de la o astfel de dezbatere? Ce ar putea să facă posibil or să dea consistenţă dialogului? Ar putea el schimba ceva în convingerile vreuneia dintre părţi? Dar asupra spectatorului neutru, ce impact ar putea avea? E important să ne punem astfel de întrebări pentru că, dincolo de opinii şi credinţe, este vorba despre oameni – „buni sau răi, drepţi sau nedrepţi” (Cf. Matei 5, 45). Şi n-ar trebui să pierdem din vedere acest lucru, chiar şi în iureşul celor mai pasionale polemici.

Miezul problemei este de natură juridică, dar, pe acest plan, discuţia este repede tranşată cu recursul la decizii şi prevederi legislative în vigoare (strâmbe au ba). Pe ce teren muţi atunci dezbaterea? Pe plan educaţional – da!, dar şi aici replicile conduc la chestiuni de principii, de valori, de sursă de legitimare a unui anumit model paideic etc., iar cele două perspective – umanist-ateistă, respectiv spiritual-religioasă –, vor ajunge, iarăşi, pe poziţii ireconciliabile. Recursul la istoria creştină şi la tradiţia acestui popor nu este agreat de tabăra ce exaltă doar virtuţile unei democraţii strict circumscrisă corectitudinii politice. Grija, reală sau interesată, de a nu fi afectată în nici un fel libertatea fiecărei persoane de a decide cu privire la alegeri care ţin, realmente, de propria-i conştiinţă este, pe de altă parte, mai degrabă sesizată ca prolog al unei controversate „dictaturi a minorităţilor”. La invocarea efectelor benefice ale actului educaţional de factură religioasă se răspunde cu exemple care absolutizează excese şi derapaje ale unor profesori. Nici raportarea la modele europene actuale nu poate înclina balanţa în favoarea uneia dintre părţi: de la un stat eminamente laic, precum Franţa, la ţări care au o relaţie mai apropiată sau mai „rece” cu religia, ajungând până la cele care au, chiar în Constituţie, confesiuni menţionate ca fiind „de stat” (cazul Danemarcei, Islandei, Norvegiei, Maltei ori a – deloc neglijabilelor – Liechtenstein şi Monaco) – ai o paletă largă şi generoasă din care să-ţi alimentezi retorica. Pro sau contra.

Încât, deşi masa dezbaterii se arăta, dintru început, nu doar rotundă (inclusiv la propriu), ci şi completă, cumva, prin profilul invitaţilor, eşecul dialogului era previzibil. Totul s-a redus la dimensiunile unui „meci” în care fiecare parte a avut grijă să puncteze cât mai mult. Cât a fost „scorul” final, nu pot spune, aş fi subiectiv. Cu anevoie se va fi clintit, însă, vreun telespectator dintr-o tabără într-alta după această emisiune. Mai degrabă intuiesc o radicalizare de ambele părţi. Firească şi ea, în logica şi în condiţiile escaladării bruşte a unui conflict ce mocneşte de mai mulţi ani... (A nu se înţelege, desigur, că eu aş fi fost mai breaz în astfel de situaţii. Din experienţa unor emisiuni similare, chiar dacă pe subiecte diferite, ştiu cât de greu poţi ajunge la raţiunea sau la inima celui ce este orbit de o anume imagine pe care şi-a format-o despre Biserică, despre oamenii ei sau despre viaţa religioasă, în genere.)

La ora actuală nu văd – cel puţin eu nu-mi dau seama care ar putea fi – acea punte, acel posibil punct de întâlnire dintre, hai să le zicem pe nume, cei ce nu cred şi cei ce cred în Dumnezeu. Dar, când pare că nu mai este nimic de zis sau de făcut, ceva mai rămâne, totuşi. Deschidem Evanghelia şi citim: ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Ceea ce ne-a învăţat, aceea a şi făcut Hristos Domnul: El nu a încetat să-i iubească pe cei care-L răstigniseră, nici când era în cumplite chinuri pe Crucea înfiptă în Golgota.

Nu putem, nici noi, rămâne la nivelul unor polemici, oricât de necesare ar fi şi indiferent de cât de inspirată ne-ar fi prestaţia. Creştin fiind, nu am voie să uit că în faţa mea se poate afla, oricând, un Saul căruia „îi este greu a izbi cu piciorul în ţepuşă” (Cf. Faptele Apostolilor 9, 5 şi 26, 14). Trebuie să ies din fundătura „ireconciliabilelor” şi să deschid cămara inimii, să-i fac loc acolo oponentului. Când nu mă mai pot întâlni cu el niciunde, îl pot întâlni acolo. N-o să-i convină, cu siguranţă, cel puţin nu în prima fază. Dar dacă e ceva ce poate să-i înmoaie încrâncenarea, dacă e ceva ce mai poate (deşi nu e obligatoriu!) să-l scoată din logica de pasaj redat, iar şi iar, de un disc de vinil de pe care tot sare, în acelaşi loc, acul de pick-up, atunci acel ceva e dragostea hristică. În orice luptă de apărare a credinţei, vine şi momentul în care celelalte arme ale creştinului trebuie să tacă, spre a se face auzite doar bătăile inimii, galopând a metanii. E momentul în care, pe pomelnicul pe care-i scriem pe cei dragi ai noştri, adăugăm şi numele celor care ne hărţuiesc, ne atacă, ne vrăjmăşesc. Sau „doar” ne trimit la şcoală spre a depune cereri... Urmărind emisiunea mai sus amintită, eu mi-am îmbogăţit pomelnicul personal cu numele Emil şi Remus. Alături de altele, „consacrate” şi ele, cum ar fi Cristian Tudor (P.), Alexandru Toma (P.), Alina (M.-P.), Dragoş (P.) sau Radu (B.). Eu cred că, dincolo de parada de ateism, acestora – şi altora asemenea lor –, de fapt le este foarte greu; sunt zbuciumaţi şi au, în adânc, o durere pe care speră să şi-o anestezieze lovindu-i pe cei ce-şi caută pacea în Dumnezeu. Nu poate fi ceva de dorit să loveşti „cu piciorul în ţepuşă”, chiar dacă rănile nu se văd instantaneu!

P.S.:Tare mi-e că până şi această punere pe pomelnic (adică pomenire, cu iubire, la rugăciunea personală) va fi taxată drept „atac la persoană” de către cei ce neagă existenţa lui Dumnezeu. Dacă-i aşa, vă rog insistent să mă (ne) „atacaţi” cu aceleaşi arme. În tranşeele inimii ne putem lupta, astfel, o veşnicie! Şi tot nu ne săturăm unii de alţii...