Privind în această perspectivă, e logic că deşi ei folosesc aceleaşi cuvinte, le definesc, le înţeleg diferit. Pentru primul copil, afecţiunea înseamnă o gamă întreagă de manifestări ale iubirii, pe când, pentru celălalt, un gest de afecţiune poate să fie nu mai mult de o felie de pâine în plus la masa de dimineaţă. Nici unul nu greşeşte şi nici unul nu are dreptate.

Aceeaşi realitate, perspective diferite

Ei doar decodează distinct acelaşi înţeles, pe baza unor circuite unice, personale, circuite neuronale care au rezultat în urma expunerii la experienţe diferite de mediu. Deci cele două persoane îşi evocă viaţa în propria manieră şi mai mult decât atât, percep realitatea în mod absolut unic. Aceeaşi realitate!

Totalitatea informaţiilor de o viaţă, stocate ca amintiri sau engrame (urma memoriei în creier) este reunită într-o varietate de combinaţii între neuroni. Un neuron poate avea legături cu 10.000 de alţi neuroni în acelaşi timp. Gândind integrativ, putem spune că aceste combinaţii, unice fiecăruia dintre noi, ne fac să fim cine suntem? Da şi nu, ambele variante având adevărul lor. Da, pentru că legăturile sunt unice, personale. Nu, pentru că despre cei care îşi pierd complet memoria în accidente, chiar uitând tot ce ştiau, nu putem afirma că nu mai sunt ei, că ei dispar efectiv a fi.

Când cunoaştem pe cineva, începem de fapt, neurofiziologic vorbind, prin a afişa diferite reţele neuronale ce ne prezintă experienţele personale anterioare, pentru a ne defini, arăta în faţa celuilalt, ca personalitate. De fapt, această cunoştinţă pe care o facem cu cealaltă persoană este ca un fel de etalare a programelor noastre pentru a verifica, a întreba, dacă din întâmplare nu avem reţele comune. Aşteptăm să găsim asemănarea între ce am trăit, între experienţe, concluzii de viaţă, între cărţile citite, filmele văzute, între ce muzică ne place, mâncarea care o savurăm, felul în care ne place să trăim, între stările afective şi poate o asemănare între scopurile noastre. În fapt căutăm să spunem „reţelele mele neuronale se potrivesc cu ale tale, deci putem pune bazele unei relaţii“. În aceste condiţii, dacă nici unul din partenerii de relaţie nu se schimbă, relaţia are mari şanse să meargă foarte bine. Adică afirmăm o identitate cunoscută de noi şi recunoscută de celălalt şi ne ţinem de ea. Dar v-aţi imaginat vreodată că menţinerea fixă a unui tip de identitate, adică lipsa unei noi afirmări a ei, odată cu timpul, cu viaţa, este o caracteristică a unei boli a minţii?

Gândire automată sau creativitate?

Dacă alegem să trăim doar şi numai din circuitele vechi, e ca şi cum am fi dirijaţi de un computer de bord, care rulează doar vechiul program de comandă şi reacţie. Sau putem folosi la fel de bine expresia: suntem pe „pilot automat“. Acest pilot chiar există şi este o formă anume de organizare între celulele nervoase, ca urzeala unui covor, ca o formă anume, realizată prin experienţa noastră directă şi prin cea preluată de la alţii. Modelul este atât de folosit de noi, încât e mereu şi primul ales pentru transmiterea impulsurilor. Ca o cărare bătătorită pe care o urmăm mereu şi mereu. E o obişnuinţă de a gândi, simţi, evoca, a ne purta, a vorbi, cunoaşte şi manifesta. A gândi în afara pilotului automat înseamnă, neurologic vorbind, acţionarea şi implicit formarea altor conexiuni, a unei alte urzeli, a altor cărări, noi, neumblate poate niciodată înainte. Gândirea automată e foarte comodă.

Creierul tinde să-şi folosească resusele la minim, deci dacă ne lăsăm „gândiţi“ de propria minte, ea va da mereu variantele standard, obişnuite, de răspuns, pentru că ele sunt cel mai uşor de accesat, ele sunt „pista de schi“ cea mai folosită. Ieşirea presupune un efort, presupune abordarea unei alte ordini, cu atât mai mult cu cât noua abordare se bazează pe ceva ce nu ştim încă, pe nou, pe neprevăzut, iar asta aduce teamă. Recomandarea celor care se ocupă de neuroştiinţe este să îndrăznim să renunţăm la modelul de gândire cel mai natural nouă şi astfel ne vom reorganiza creierul. La baza acestei recomandări stau un concept demonstrat, cel de neuroplasticitate, şi promisiunea că dacă reuşim să ne reformăm reţelele neuronale, în fapt ne regândim, suntem cumva alţii, eliberându-ne de lanţurile cu care ne-am legat în timp. Încercăm?