Ridică-Te, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi! (Calea spre zorii Învierii, ziua a 14-a)

Puncte de vedere

Ridică-Te, Dumnezeule, miluiește-ne pe noi! (Calea spre zorii Învierii, ziua a 14-a)

La prânz, dinaintea unei farmacii din centru, un tip cu barbă imensă și cu glas popesc a început să-mi spună nazal, în batjocoră: „Vai ție, fariseule, că nu intri în Împărăție și nici pe alții nu-i lași să intre...”. L-aș fi lăsat să jelească neputința lui, dar i-am privit cu coada ochilor pe oameni. Așteptau. Și nu cred că rostirea unei rugăciuni. M-am întors în timp ce personajul străzii zdrobea mucul de țigară de marginea coșului de gunoi. Și l-am întrebat scurt: „Ai încercat? Ai încercat să treci de noi”?

Duminica a doua din Postul Paștelui se stinge în apus de soare. La Utrenie am aflat un text minunat ca o rugăciune izvodită la necaz din suflet de copil: „Celor ce umblă în întunericul păcatelor ai răsărit lumină, Hristoase, în vremea postului. Arată-ne și ziua cea vestită a Pătimirii Tale, ca să strigăm Ție: Ridică-Te, Dumnezeule, miluiește- ne pe noi” (Stihira Triodului, glas 6, la Laude). Tare, tare mi-a uns sufletul! Un soi de dorință plină de respect, dar și de neașteptată cutezanță. Adevărul este că mereu am sentimentul că prea-cutezăm dinaintea lui Dumnezeu cu cererile noastre, dar apoi îmi aduc aminte de sfatul Lui: „cereți și vi se va da...”. Suntem la vremea însingurării. De jur împrejur asistăm, neputincioși au ba, la izolări „fonice”. Nu vrem să mai auzim despre rău, războaie, revolte ori răzmerițe. Cauționați parcă de oboseala vremurilor, nu reușim să fim decât palizi trăitori ai provocărilor postului. Mai ales când nu știm a striga: Ridică-Te, Doamne...

Sentimentul că e totul pierdut încearcă tot mai mult pe tot mai mulți. O lacrimă însoțește dramatica zbatere a lumii. Cred că sărăcia sufletească ne-a ajuns din urmă și își cere plata. Priviți la gâlceava imaturilor care cred că au maturitatea de a exprima puncte de vedere și veți gusta un pic din proba de fariseism ce înconjura mai tot timpul pe Domnul Hristos în propovăduirea Lui. Mereu e câte unul care știe mai bine decât Dumnezeu-Omul ce-i de făcut. Ce-i de zis. Boală neschimbată până astăzi în nevolnica noastră gândire modernă. În plină supărare pe lume, trec pe lângă noi sfinții. O distinsă învățătoare mi-a povestit cum în clasa ei sunt copii cu totul aparte – și cred că așa găsesc toate educatoarele și învățătoarele în taina clasei lor – care asumă școala ultimativ. Unul dintre puști nu are o mână. Sare primul să-i poarte gentuța de școală ori să-i deschidă ușa la clasă. Vorba ei: „Nici nu mai știu cum este să deschid ușa...” – însoțită de un zâmbet larg. Un altul, copil cu tată plecat departe, a căpătat drag de citit și crește, crește, crește sufletește și intelectual. Ajunge acasă, recitește cele predate, scrie, citește un pic și apoi se dezbracă de hainele de școală, mănâncă și citește iar înainte de a ieși un pic pe stradă. Nu. Nu sunt clișee dintr-un film de altădată. Sunt din filmul nostru. Doar că noi nu învățăm să vedem lucrurile, ci acceptăm cârteala pe post de vedere a realității. Copiii aceștia mi-au adus aminte de copilăria mea în care a fi la școală era echivalentul cu a căuta raiul. Și asta nu așa, de unul singur, ci mijlocit de oamenii aceia asupra cărora nu mai știm să privim deloc prin lentila binelui în strălucirea Luminii Învierii. 

Cred fundamental că a posti înseamnă a căuta binele din celălalt. La prânz, dinaintea unei farmacii din centru, un tip cu barbă imensă și cu glas popesc a început să-mi spună nazal, în batjocoră: „Vai ție, fariseule, că nu intri în Împărăție și nici pe alții nu-i lași să intre...”. L-aș fi lăsat să jelească neputința lui, dar i-am privit cu coada ochilor pe oameni. Așteptau. Și nu cred că rostirea unei rugăciuni. M-am întors în timp ce personajul străzii zdrobea mucul de țigară de marginea coșului de gunoi. Și l-am întrebat scurt: „Ai încercat? Ai încercat să treci de noi”? S-a blocat. „Dacă nu ți-a ieșit, am continuat, mai încearcă, nu te lăsa! Îți sunt alături chiar dacă ești mai bun ca mine, încearcă!” E una dintre clipele din viață în care regret că nu am putut face o fotografie chipului omului. Și chipurilor uimite ale celorlalți. 

Recunosc că am citit spre seară textul nostru cu gândul la omul acesta. Și m-am gândit la cei care ne iau peste picior uneori din confuzie și alteori din rea voință. Din dorința de a servi câte o lecție ori de a lărgi o prăpastie care, oricum, se mărește mereu și mereu. Uneori, din lipsa noastră de atenție. În fond, toți suntem dinaintea lui Dumnezeu, cerându-i ajutor. Fiecare după inima pe care El ne-a îngăduit-o în viața aceasta. Nu suntem mai buni ori mai răi, mai credincioși ori mai puțin credincioși. De cele mai multe ori, ne credem ratați doar pentru că ne căutăm ratarea în ceilalți și nu în lipsa propriului efort de ridicare din partea întunecată a vieții. Uneori nici măcar nu avem voința de a ne ridica. Ori de a trăi, pur și simplu, viața. Dacă am învăța să strigăm cu încredere „Ridică-Te, Doamne, și ridică-ne!”, viețile noastre ar avea alt curs. Fără comparații și fără jigniri, fără neputințe afișate ca răni care nu pot fi vindecate. 

Deseori constat cum ne ascundem după Dumnezeu lipsa de încredere în noi. Nu, voia Lui nu este să ne târâm viețile. Și nici să ne strepezim dinții cu aguridele falsei fericiri. Putem să fim creștini numai având încredere în Dumnezeu. Altfel, rămânem oameni religioși, dar fără curajul Învierii!

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!