Unul din scopurile acestui studiu este de a demonta teoria căderii teologiei în filosofia elenistică. Voi susţine că influenţele filosofice divergente, chiar şi cele care au putut fi stabilite, nu au importanţă în ceea ce priveşte diferenţele principale în hristologia lui Teodor şi Chiril. Acelaşi lucru este valabil pentru diferenţele presupuse în metodele de exegeză scripturistică. Ar trebui să se observe că Chiril a fost mai degrabă rezervat în modul în care întrebuinţează alegoria în voluminoasele sale comentarii scripturistice.

Chiril a construit conştient pe temelia teologiei niceene în forma sa atanasiană, în timp ce Nestorie însuşi se considera urmaş şi ucenic al lui Teodor.

Propun un cadru diferit şi un nou punct de plecare. Voi susţine că Teodor şi Nestorie au fost în principal teişti care, mai presus de orice, au căutat să protejeze nepătimirea divină absolută de la a fi compromisă de vreo implicare în chestiunile turbulente ale vieţii omeneşti. În lumina acestei preocupări centrale şi-au dezvoltat ei concepţia despre Întrupare.

Pentru Sfântul Chiril, dimpotrivă, punctul de plecare a fost golirea de Sine voluntară a unei Persoane divine unice care a acceptat limitările vieţii umane.

Trebuie în schimb să ne întrebăm: era Nestorie îndreptăţit în critica sa îndreptată împotriva lui Chiril? În ce sens mai exact era Chiril un teopashit? Cum a influenţat inspiraţia kenotică fundamentală a teologiei lui Chiril cugetul Bisericii în generaţiile următoare? Nici măcar scrierile lui Chiril nu oferă răspunsuri facile la aceste întrebări.

I-am face un mare deserviciu Sfântului Chiril dacă am evalua reuşitele sale teologice prin gradul în care s-a distanţat de presupusa axiomă filosofică a nepătimirii divine. A-l interpreta astfel pe Chiril înseamnă a impune o dihotomie între Dumnezeul biblic Care pătimeşte şi zeitatea filosofică nepătimitoare – un cadru înşelător pe care l-am numit în acest studiu teoria căderii teologiei în filosofia elenistică. Chiril nu privea alegerea dintre pătimirea şi nepătimirea divină ca o chestiune de fie/sau; nici nu considera abandonarea nepătimirii divine ca o eliberare a Evangheliei din cătuşele filosofiei greceşti.  Chiril era deosebit de conştient de problema antropomorfismului şi a revenit la ea frecvent în scrierile sale. El a înţeles că a afirma în general că firea divină este pătimitoare echivalează cu a deschide cutia Pandorei a problemelor teologice.

Nepătimirea divină îşi avea propria funcţie în cadrul teologiei patristice negative şi nu era menită să elimine toate însuşirile colorate afectiv ale lui Dumnezeu sau implicarea lui Dumnezeu în creaţie. Pentru Chiril, atât nepătimirea divină restrânsă, cât şi pătimirea divină restrânsă erau necesare pentru o teologie viabilă a Întrupării. Afirmarea nepătimirii era o cale de a proteja adevărul că Cel care Se întrupase era cu adevărat Dumnezeu. Prin recunoaşterea unei pătimiri restrânse se apăra ideea că Dumnezeu S-a supus cu adevărat condiţiilor Întrupării. Pentru Nestorie nepătimirea funcţiona într-un mod radical diferit: elimina orice posibilitate de implicare divină în pătimirea divină ca fiind cu totul nevrednică de Dumnezeu.

(Paul Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, traducere de Dragoş Dâscă, col. Patristica, ser. Studii nr. 2, Editura Doxologia, 2013)