Pentru a înțelege temeinic problema bolii și a morții, este necesar să ne întoarcem spre izvoarele acestora, pentru a afla de unde se naște starea perisabilă a omului, cine a introdus boala și moartea în spectrul realității și cum de a devenit această stare nedorită o problemă nu de „dacă”, ci de „când” vom avea experiența unei suferințe. 

Coborând pe firul istoriei, observăm omenirea măcinată de boală; ajungând la momentul misiunii mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, vedem că poporul avea nevoie de alinare și vindecare. Totuși, izvorul bolii este localizat în Paradis, fiind o realitate care ne-a marcat din timpuri străvechi. Aceeași chemare ne-o adresează și Sfântul Ioan Gură de Aură: de a merge cu cugetarea înapoi în Rai, pentru a vedea starea firii omenești așa cum a fost adusă la existență de Creator, „De vreți să știți care era starea trupului nostru atunci când a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, să mergem în Rai și să-l vedem pe omul acela pe care l-a pus Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus [...] stricăciunii; ca o statuie ce se scoate din cuptor și care lucește cu cea mai vie strălucire, el nu cunoştea niciuna din aceste infirmități pe care le vedem astăzi”.

Autorul inspirat al cărții Facerea spune despre creația lui Dumnezeu că este „bună foarte” (cf. Facerea 1, 31), iar Sfinții Părinți învață că omul însuşi, în starea dintru început, nu cunoștea boala, infirmitatea sau durerea. Omul „se afla în desfătarea Raiului [...], având simțurile întregi și nevătămate, aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit”, scrie Sfântul Dorotei de Gaza. El cunoştea, „în trupul său, o sănătate desăvârșită”, afirmă Fericitul Augustin.

Sursa bolii trebuie căutată în voința liberă a lui Adam, care, înșelat fiind, a ales înstrăinarea de Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu l-a avertizat în privința pericolului la care se expune dacă nu va asculta (cf. Facere 2,17). Astfel, conform Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, boala, care la final se face aducătoare de moarte, este rod al păcatului. Astfel tâlcuiește și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „A doua (greșeală), întâmplată din pricina celei dintâi (întoarcerea voinței de la bine la rău), este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune...” [1].

Boala și stricăciunea au intrat în firea omenească prin greșeala lui Adam, iar această fire pervertită, aplecată spre stricăciune și supusă morții, s-a transmis tuturor urmașilor săi. De aceea, nu doar păcatele personale sunt cauza bolilor, ci și invidia vrăjmașului. Sfânta Scriptură dă mărturie că și unii oameni drepți au suferit boli, inclusiv drepții și cei bine plăcuți lui Dumnezeu au trebuit să guste moartea, care este primul rod al neascultării, exemplu fiind dreptul Iov.  

Sfinții Părinți au arătat că boala, ca efect al înstrăinării de Dumnezeu, este produsă și reprodusă, extinsă și amplificată și din voința demonilor, care devin una dintre principalele surse ale suferințelor umane [2]. Pentru a argumenta etiologia demonică a bolilor aducem locurile unde aceasta este afirmată în mod explicit de Sfânta Scriptură prin cazul lui Iov, spre exemplu. Mântuitorul, de asemenea, spune despre femeia gărbovă că suferă din cauza Satanei: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? (Luca 13,16), iar Sfântul Apostol Petru afirmă că Iisus i-a vindecat „pe toţi cei asupriţi de diavolul” (Fapte 10, 38).

Privită din exterior, boala pare să afecteze doar trupul, însă omul bolnav suferă întotdeauna atât trupește, cât și sufletește. De cele mai multe ori, realitatea suferinței sufletești nu este percepută nici de persoana în cauză, de aceea este necesar să spunem că boala sufletească nu este doar de ordin rațional, interpretativ, nu presupune doar o suferință filosofică, ci realitatea este mult mai profundă. Teologia ortodoxă vorbește despre sănătatea sufletească drept stare firească sau de boala sufletească manifestată prin patimi. Conform Sfântului Pavel, moartea este „plata păcatului” (cf. Romani 6, 23). Există o strânsă legătură între cele două planuri: ceea ce pentru suflet este patimă, se reflectă adesea în trup ca boală; de aceea este necesară vindecarea omului în întregul său, pornind de la starea sufletească [3].

Modelul de vindecare lăsat de Domnul Hristos vizează omul ca întreg. În vindecarea slăbănogului din Capernaum, Mântuitorul iartă mai întâi păcatele, apoi dăruiește vindecarea trupească. La scăldătoarea Vitezda, El avertizează: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Sfântul Maxim Mărturisitorul confirmă: „Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune și spre moarte e deci osânda păcatului săvârșit prin hotărâre liberă de Adam” [4].

Vindecarea firii și ridicarea din robia morții au fost realizate de Noul Adam, Hristos. În plan personal, fiecare este chemat să devină mădular al Trupului Său. Rolul preotului în actul tămăduirii este acela de a-i arăta celui suferind sensul duhovnicesc al bolii. Sănătatea fizică este adesea un echilibru provizoriu; de aceea, preotul trebuie să îi ajute pe cei suferinzi să înțeleagă lucrarea iconomică a lui Dumnezeu și să privească totul în perspectiva vieții veșnice. Boala, deși un rău în sine, asumată ca pârghie a vindecării sufletești, devine unealtă a mântuirii. Fără acest sens, suferința riscă să devină absurdă, afundând omul în deznădejde.

Preotul conduce mintea bolnavului spre sensurile mântuitoare: boala îi amintește omului că este trecător și trebuie să-și smerească cugetul în fața Domnului. Totodată, Dumnezeu îngăduie boala ca lucrare pedagogică, aducând omul la starea de trezvie și făcându-l să cunoască, prin suferința trupului, răul mai puțin vizibil de care suferă sufletul.

(Preot Baciu Nicolae Lucian, Parohia Înălțarea Domnului - Păstrăveni, Târgu Neamț)

Note bibliografice: