Cum să postesc fără să mă las cuprins de mândrie duhovnicească?

Adevărata măsură a toate este iubirea Tatălui pentru noi. Noi nu încercăm să cumpărăm această iubire printr-o bună purtare ci, mai curând, încercăm să-L iubim şi să-I fim bineplăcuţi. Trebuie să dobândim atitudinea smerită a fiului risipitor, icoană întocmai a pocăinţei care, când şi-a venit în sine, a spus: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.

Postul, privegherea, rugăciunea şi toate celelalte practici creştine, oricât de bune ar fi în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine – deşi slujesc drept mijloc indispensabil pentru atingerea lui.

Scopul sau finalitatea pe care o căutăm este mântuirea noastră. Mijlocul de a ajunge la mântuire este o viaţă de pocăinţă, din care o parte presupune o viaţă de păzire a acestor practici. Oricine încearcă să facă din păzirea poruncilor creştin-ortodoxe o finalitate în sine, şi-a ratat întru totul scopul – iar acest creştin riscă să cadă în cursele foarte grave ale rigorismului şi ale mândriei duhovniceşti. Rigorismul apare atunci când cineva crede că poate fi mântuit prin păzirea regulilor şi a regulamentelor. Aceasta seamănă foarte cu atitudinea fariseului care a zis: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig...” (Sfântul Apostol Luca, 18, 12). Fariseul a fost osândit pentru că se consideră drept şi pentru că era mândru.

Adevărata măsură a toate este iubirea Tatălui pentru noi. Noi nu încercăm să cumpărăm această iubire printr-o bună purtare ci, mai curând, încercăm să-L iubim şi să-I fim bineplăcuţi. Trebuie să dobândim atitudinea smerită a fiului risipitor, icoană întocmai a pocăinţei care, când şi-a venit în sine, a spus: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Sfântul Apostol Luca, 15, 18-19). Sau să ai starea duhovnicească ortodoxă a vameşului care, în picioare stând, departe, nu ridică privirea către cer, ci-şi loveşte pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13).

Păzirea poruncilor dinafară este mult mai lesne de împlinit – şi nu este atât de împovărătoare pentru conştiinţă. Prin urmare, unii creştini păzesc poruncile cele dinafară şi comportamente exterioare în toată strădania lor duhovnicească, pentru a lăsa impresia că sunt evlavioşi. Aceşti oameni riscă să devină „mormintele văruite” ale Bisericii. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să nu nesocotim pe cele dinafară, ci să fim cu mai multă luare-aminte la „părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa” (Sfântul Apostol Matei 23, 23), care sunt realităţi duhovniceşti. Mândria duhovnicească îl atacă pe cel ce este satisfăcut de lucrările lui duhovniceşti: îşi spune rugăciunile zilnice, dă zeciuială, se manifestă în toate cele sfinte, îşi face cruce, bate metanii în toate momentele potrivite şi se mulţumeşte cu acestea. Justificându-se pe sine, este precum fariseul – în timp ce ar trebui să se străduiască a fi asemenea vameşului şi a zice: „Nimic bun nu am făcut. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”.

Scopul postului este dobândirea stăpânirii de sine şi biruinţa asupra patimilor trupeşti. Înseamnă să te eliberezi de dependenţa de lucrurile lumii acesteia, pentru a te concentra asupra celor ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Înseamnă să-i dai sufletului putere ca să nu cedeze ispitei şi păcatului. După Sfântul Serafim de Sarov, postul este un „mijloc indispensabil” pentru dobândirea roadelor Duhului Sfânt în viaţă. Iisus Însuşi a învăţat că anumite forme ale răului nu pot fi biruite fără el (Sfântul Apostol Matei, 17, 21; Sfântul Apostol Marcu 9,20).

Omul nu posteşte pentru că lui Dumnezeu I-ar plăcea ca robii Lui să nu mănânce, căci, după cum ne amintesc imnele din Postul Mare ale Bisericii, „diavolul niciodată nu mănâncă”. Oamenii nici atât nu postesc pentru a se întrista de suferinţă şi durere, căci Dumnezeu nu află nicio plăcere în stingherirea poporului Său. Oamenii nu postesc nici cu gândul că foamea şi ori setea lor pot, oarecum, să le folosească ca „îndreptare” pentru păcatele lor. Un astfel de înţeles nu este niciodată dat în Sfânta Scriptură sau în scrierile sfinte ale Părinţilor Bisericii, care pretind că nu este „îndreptare” pentru păcatul omului decât prin Răstignirea lui Hristos. Mântuirea este un „dar gratuit de la Dumnezeu” pe care „lucrările” omului nu-l pot săvârşi. (Romani 5, 15-17, Efeseni 2, 8-9).

Ultimele din categorie