Of, Doamne sfinte, mă ajută să înţeleg ce se petrece

În lumea asta dezbinată, hilară, tulbure şi rece,

Mă simt străin în ţara mamă, ce mă primea odinioară,

Cu pâine caldă şi cu sare, în strai frumos de primăvară.

Cândva, în urbea de sorginte, găseam cetatea policromă,

Acum e sumbră şi sinistră de parcă-i un oraş fantomă.

O, Doamne, Te milostiveşte, şi-mi dă cetatea înapoi,

Făgăduind că stau acasă pân’plec în viaţa de apoi.

Preaiubiți prieteni,

​Amprenta stridentă a libertăţii omului îşi va spune cuvântul permanent în istorie. Omul a dorit singur de la început să-şi spună cuvântul. Din postura demnă de ascultător în care Dumnezeu îl aşezase, a dorit să devină ascultat. A dorit să poruncească, să cunoască mai mult decât îi fusese dat, să guste simţualitatea păcătoasă a acestei lumi, simţualitate pe care diavolul i-o prezentase ca fiind fenomenală.

​După plecarea de bună voie din comuniunea cu Dumnezeu şi din patria edenică în care se născuse, cetăţeanul raiului odinioară, începe să simtă efectul pervers al libertăţii mult dorite şi cade pe gânduri. Gânduri tulburi de nelinişte. Gânduri izvorâte din aceeaşi minte care, nu mult înainte, îi dădea imbolduri pentr-un trai mai bun şi aripi pentru viaţa pământească ce merită trăită după principiul – „...dinte pentru dinte”.

​Lumea a devenit străină chiar pentru cel care fusese creat ca împărat al ei. Ceva hilar în lumea sa îi spune omului că inima îi bate cu bătăi neregulate ca cele din inima lui Adam cel ascuns şi gol. Ascuns în grădina tulbure şi rece, dezbinată de ură şi invidie. În grădina în care odinioară vieţuia în har şi pace, în armonie şi prosperitatea dată de-o simplă pâine caldă scoasă din cuptorul învechit al bunilor bunici, şi ei învechiţi în ani. Al bucuriei dată de-un sunet de clopot al bisericii din sat.

​În început de primăvară ne cheamă clopotele care încă bat cu bisericile golite – prin voia lui Dumnezeu din voia altora.

​Pustiul sufletesc al omului îi umbreşte simţurile până când brusc tresare ca într-un vis în care şi-a amintit de mamă şi de ţară, de ţara mamă, odinioară caldă şi cuminte; acum sumbră şi sinistră cu cetăţi pustii şi reci în care bântuie fantome pentru cei mai căldicei sau îngeri răi pentru cei mai credincioşi.

​Imploră Creatorul să-i dea cetatea înapoi făgăduind că va rămâne în solul pe care s-a născut. Cetatea pe care nimeni nu i-a luat-o, ci singur s-a înstrăinat în spini şi pălămidă pentru a „respecta blestemul” cerşit inconştient prin dorinţa de-a deosebi binele de rău – „...în sudoarea frunţii îţi vei câştiga pâinea”.

​Şi-a dorit o frunte asudată de muncă şi uneori asudată de frică. Dar oricât de mult ai munci, de frică nu poţi să scapi. Este realitatea existenţială cu care omul s-a căpătat după căderea în păcat.

​Totuşi Dumnezeu rămâne chiar „proprietarul” omului aflat în necaz. Nu te poţi înstrăina de rădăcini la infinit. Iar Dumnezeu este posesorul fiinţei care trece prin suferinţă.

​În lumea sumbră şi sinistră pe care molima aceasta o transformă tot mai mult într-un spaţiu funebru al unui cimitir odinioară destul de animat de zumzetul asurzitor al omului grăbit către nicăieri, îşi face loc frica. Aceasta este cea mai mare molimă – frica pe care diavolul o sădeşte în inima omului!

​Fie-Ţi Doamne milă de noi şi dă-ne curaj. Ajută-ne să nu devenim robii lucrurilor de care ne este frică. Dăruieşte-ne din nou ce-a fost al nostru şi de bună voie am vândut. Devenim uneori vânzători de sănătate.

​Iar apoi îţi garantăm consecvenţa în împlinirea voii Tale, prin dorinţa sinceră de a rămâne şi-a muri în grădina în care ne-ai creat şi din care singuri am plecat. Avem o tăcere disperată în faţa lumii dezbinate, sumbre.

Odinioară, după greșeala protopărintelui nostru, care a avut ca urmare alungarea din  raiul desfătării, la poarta grădinii ai pus un  înger, ca nimeni să nu mai aibă acces sa guste din pomul vieții.

Dar astăzi, căpeteniile oamenilor au pus paznici în fața ușilor locașului de închinare pentru a sili pe oamenii, care venise să guste din potirul iubirii, pentru a deveni consangvini cu Hristos, să se întoarcă în biserica de acasă să se roage.

Oamenii, cuminți și răbdători s-au întors smeriți la casele lor, însă îngerii însoțitori, pe care paznicii nu i-au văzut, au intrat și au umplut biserica cu prezenţa lor. Ei participau în același timp și la Liturghia îngerească din cer slujită de însăși Arhiereul cel veșnic, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Lor li s-a dat darul omniprezenţei.

Sublim !

Ecoul Liturghiei angelice străpunge spațiul sideral și se aude în spațiul teluric, unde se instalează isihia hristică!

​Știm, Doamne, că şi tăcerea poate fi o rugăciune pe care Tu cu siguranţă o-nţelegi.

Amin.

Sursa: eprb.ro