Neprihănită Maică, ne-aștepți mereu,

Să liniștești nevoia fiecărui și s-aduci

Puntea mijlocitoare către Dumnezeu,

La multele dorințe și nesfârșite rugi.

Împărăteasă între mii de flori

Culese din sălbatec lan,

Reverși de mir mireasma pân’ la nori,

Și ne aștepți așa în fiecare an.

De fiecare dată plec cu un regret,

Căci prea puțin mireasă-mi ești,

Și prea puțin te-mbrățișez atent,

Să nu-ți stric vălul nunților cerești.

M-aduce iar dorul de tine,

Să-ți plâng păcatul ție, ce-l asculți,

S-alin măcar pentru un an în mine

Zbuciumul neîmplinitei nunți.

Știu că nu merit nicidecum iertare,

Păcătuiesc acum, visând mai mult,

Dar tu ne-aștepți în veșnica-ascultare,

Iar eu în preajma ta sunt mut.

Gelos pe pașii care-i fac spre tine,

Mii de creștini îngândurați,

Ce îmi răpesc minutul ce mi se cuvine,

Îmi vine ca sa strig: „să mă iertați”.

Că sunt murdar în suflet și în gând,

Nu merit să-i ating veșmântul,

Nu merit nici să stau la rând,

Și să sărut în urma ei pământul.

În fiecare an îmi plânge chipul,

La rând în ore mă smeresc,

Iar după ce-am atins-o cu cuvântul,

În urma tuturor dorințelor mă risipesc.

Și uit, în duhul nepăsării,

Ce-am învățat în pașii numărați spre ea,

Câte promisiuni am dat uitării,

Și cât de mult îmi mai lipsea.

Bălăcărindu-mă în mediocritate,

Lipsit de ajutor, acum,

A celor sfinte-nvățături neascultate,

Simt c-am bătut degeaba-atâta drum.

Si iar cazând o să mă rog mai mult,

Să vină 14 octombrie din nou,

Să mă primești pribeag și mut,

Și să mă cureți de cel rău.

Și să cobori din veșnica-ți icoană,

La cei ce strigă de durere,

Șterge-le lacrima cu-a-ta năframă

Și-arată-le cereasca vrere.

Să-mi liniștești din nou amarul,

Să simt mireasma ta mereu,

Când tu nu ești, trimite-mi mie harul,

Să îl urmez în veci pe Dumnezeu.