Nu e consemnat în Scripturi. De aceea, unii s-au întrebat: oare Iisus râdea? Sau măcar zâmbea? Unii spun că nu, că nu s-ar fi cuvenit. Alții sunt convinși că nu se poate să nu fi zâmbit măcar. „Și, într-adevăr, de ce să nu fi râs? Hristos a fost om deplin. N-a fost pe jumătate, n-a fost o ființă vagă. Simțea setea, foamea, plângea, suferea, Se mira. Iubea, atingea, dormea. (...) Poate că nu râdea mult, fiindcă vedea amărăciunea noastră. Poate că râsul Lui era reținut în fața suferinței omului. Poate că era atât de fin și delicat, încât cuvintele Evangheliei nu L-au încăput. Poate că Evanghelistul Ioan L-a ținut în el, L-a simțit în urechile sale, dar n-a știut cum să-L scrie. Căci cum poți să descrii râsul lui Dumnezeu? Ce cuvânt să-l încapă?” (Pr. Haralambos Livios Papadopoulos, „De ce ne e frică de bucurie și ne simțim vinovați în fața fericirii?”, Editura Egumenița, 2026, pp. 109-110).

Dacă nu avem mărturii certe despre râsul sau măcar zâmbetul Mântuitorului, avem, în schimb, nenumărate mărturii despre faptul că sfinții de odinioară sau din zilele noastre au umor. Uneori, un umor mai evident, gustat de oricine. Alteori, unul mai rafinat, mai subtil, mai „pentru cunoscători”, cum s-ar spune în termeni oenologici. Sfântul Cuvios Paisie de la Mănăstirea Sihăstria, ale cărui sfinte moaște au fost aduse la Iași în zilele de prăznuire a Sfintei Cuvioase Parascheva, se înscrie în această categorie a sfinților cu umor duhovnicesc. 

Am să ilustrez acest lucru cu două exemple, ambele desprinse din convorbirile Sfântului Paisie cu Părintele Ioanichie Bălan. În primul dintre ele, sesizăm o ironie fină la adresa celui ce plecase de capul său „la pustie”. Este vorba despre Gheorghe Ilie, frate după trup al Sfântului Cuvios Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria: 

„Mi-aduc aminte că locuia în chilie (acest Gheorghe Ilie, n.m.) cu alt frate bătrân, care nu ştia carte, şi era foarte tăcut şi nevoitor la rugăciune şi la post. Odată, pe când se rugau ei împreună seara, fratele Gheorghe şi-a croit două palme, singur, peste obraz, ca să-şi alunge somnul. Atunci bătrânul, speriat, a sărit de la rugăciune şi a venit la mine, zicând că a înnebunit fratele Gheorghe şi nu mai pot citi pravila împreună. Dar eu i-am liniştit pe amândoi. În altă zi, lucram la vie cu fraţii. Seara, l-am trimis pe fratele Gheorghe Ilie să pregătească masa. Când venim noi, găsesc pe masă un mic bileţel pe care scria: «Iartă-mă, părinte Paisie, plec pentru cinci zile să mă pocăiesc!». Mâncăm noi, ne facem pravila de seară şi ne culcăm. Pe la miezul nopţii, mă pomenesc că bate cineva în geam. «Cine-i acolo?», întreb. «Blagosloveşte, părinte Paisie, sunt fratele Gheorghe păcătosul.» «Fratele Gheorghe este plecat pentru cinci zile la linişte să se pocăiască!», i-am răspuns; apoi i-am dat drumul în chilie. Era obosit şi speriat. «Ce-ai păţit?», l-am întrebat. Iar el mi-a răspuns: «Am găsit o groapă în pădure şi mi-a venit în minte să stau acolo cinci zile ca să postesc şi să mă rog. Dar când citeam din Ceaslov rugăciunea de seară şi acatistul Sfinţilor Voievozi, am auzit un glas înfricoşător: «Ce faci aici?». Era vrăjmaşul! Atunci, de frică, repede am luat Ceaslovul şi nu ştiu cum am ajuns aici. Mă rog de mă iartă, părinte Paisie». «Dumnezeu să te ierte, frate Gheorghe, i-am răspuns. Aşa păţesc cei ce fac orice lucru fără blagoslovenie!»” (Arhimandrit Ioanichie Bălan, „Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria”, Doxologia, Iași, 2026, p. 18).

Al doilea episod are legătură cu egumenul schitului Rarău. Din relatările unor părinți de la Mănăstirea Sihăstria, ar fi fost vorba, de fapt, despre Părintele Daniil Sandu Tudor, una dintre figurile centrale ale mișcării isihaste „Rugul Aprins” și un binecunoscut promotor al rugăciunii inimii (numită și a minții coborâte în inimă). Iată relatarea Sfântului Paisie: „Tot la Rarău, egumenul schitului m-a întrebat dacă am deprins rugăciunea minţii. Eu i-am răspuns că nici nu am auzit de ea. Atunci el m-a închis într-o chilie mică, cu geamurile astupate şi mi-a poruncit să zic mereu «Doamne Iisuse...». Am stat închis o săptămână. Apoi m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat şi mi-a zis: «Eşti un vas mic şi gol! Mai stai în chilie încă o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii». Am mai stat o săptămână şi sâmbătă, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că nu am viaţă duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui” (Arhimandrit Ioanichie Bălan, „Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria”, Doxologia, Iași, 2026, p. 24). 

Este greu de crezut că Sfântul Paisie, atât de înaintat în viața duhovnicească, nu cunoscuse până atunci lucrarea Rugăciunii inimii. Mai degrabă, putem întrezări aici smerenia sa adâncă, dar și un umor discret: pentru a nu mai fi închis încă o săptămână, îi spune egumenului ceea ce acesta aștepta să audă.

În prima întâmplare, umorul Sfântului Paisie este un mijloc delicat de îndreptare a aproapelui. În cea de-a doua, el pare a fi expresia unei smerenii care nu mai simte nevoia să-și apere reputația duhovnicească. Sfântul poate zâmbi pe seama propriei persoane, tocmai pentru că nu mai are nimic de demonstrat celorlalți. 

Umorul, atunci când e de calitate, denotă capacitatea omului de a se detașa inclusiv de sine. Înseamnă a ieși din încrâncenare, a lepăda acea gravitate apăsătoare care nu se împacă nicidecum cu bucuria de a fi în Hristos. 

Iar una dintre cele mai prețioase forme ale umorului este cea care poartă amprenta autoironiei. Căci omul care poate râde de sine arată că nu se mai ia atât de mult în serios. Ceea ce nu înseamnă că nu ia în serios viața duhovnicească, ci doar că a început să se elibereze de tirania propriului ego. Nu degeaba circulă o vorbă printre „inițiați”, cum că la cele nouă Fericiri s-ar mai adăuga una: „Fericiți cei ce pot râde de ei înșiși, că vor avea motive să râdă toată viața”.