Rugăciunea!

Întrucât rugăciunea reprezintă laitmotivul vieții creștine, pericopa de astăzi are un conținut înzestrat cu valoare perenă. Prin intermediul ei, Domnul ne educă. Ne arată ce este de fapt rugăciunea. Ne-o prezintă sub chipul dialogului. Subliniază relevanța îndrăznelii în împlinirea ei. Și ne-ndeamnă și pe noi să nu ne sfiim a-L aborda pe Domnul când ne e greu.

Aspecte introductive

În teologia mai veche sau mai nouă se vorbește în chip de-a dreptul recurent despre rugăciune. Când nu e denumită prin intermediul unor metafore precum „respirația sufletului”, e privită ca fiind cea mai firească formă de dialog între creatură și Creator. Din păcate, dacă privim înspre viața contemporană a creștinului, întâlnim parcă cu o destul de mare recurență fenomenul, definit de teologi precum Paul Evdokimov drept „ronțăitul din Ceaslov”. Prea adesea, parcă, atunci când nu e aidoma unei petiții înaintate unui ghișeu străjuit de un funcționar plictisit, e un fapt ce aduce aminte, cu precădere oamenilor de la sate, de fenomene precum cotele obligatorii. Ne așezăm în genunchi, ori stăm în picioare, ne facem norma de cuvinte oride pagini citite, iar apoi punem „burta sufletului” pe carte și moțăim mulțumiți că suntem în bună rânduială. Nu semănăm noi oare atunci cu fariseul din parabolă? Nu la măsura lui ne cheamă Domnul, ci la cea de fii! Și-atunci, ce-i de făcut?

Pericopa Evanghelică de astăzi ne oferă adevărate poteci bătătorite. Hristos e personajul ei principal. Și-i imortalizat într-o ipostază rugătoare. Dialoghează cu Tatăl. Ca un fiu iubitor. Direct, calm, fără a se formaliza excesiv.

Ridicând ochii Săi la cer

Rugăciunea Sa debutează pe un ton extrem de familiar. Și e însoțită de un gest ce merită avut în vedere. Ridicarea ochilor spre cer. Acolo era sălașul Său. Acolo se găsea interlocutorul. Or, când vorbești cu cineva, e potrivit să-i cauți privirea. Uneori îl privești în ochi ca să-l domini. Alteori ca să vezi dacă-ți confirmă aserțiunile. Alteori din inerție. Fiul își privește întotdeauna părintele-n ochi din mai multe motive. Pe de-o parte pentru că în cristalinul său senin găsește mereu senzația de siguranță de care are atâta nevoie în clipele de restriște ale vieții. Pe de alta pentru că și-ar dori ca dragostea sa să se oglindească în cea a tatălui, fapt care adesea se întâmplă. Mai sunt, desigur, și alte motive, unele dintre ele contextuale. Bunăoară, când face-o boacănă, pruncu-și caută tutorele încercând cumva ca prin intersectarea privirii să-i scruteze orizontul sufletului. Să vadă la ce fel de represalii să se aștepte.

Hristos nu face excepție de la faptul de a-și privi părintele când i se adresează. În semn de respect, dar și din drag. Și poate că felul cum e la rândul Său privit îi dă curaj să-Și descarce sufletul. Rugăciunea începe ex-abrupto, fără curtoazii, ori formule de politețe. Așa cum ar trebui să înceapă dialogul părinte-copil și-n viața de zi cu zi. Căci atunci când nu ți-ai văzut părintele de multă vreme, nu te-apuci să-i înșiri te miri ce formule, ori să-i împuiezi capul cu platitudini. Îl îmbrățișezi, să vă treacă amândurora dorul! Îi spui că-ți pare bine de întâlnire! Așa face și Hristos. Scurt, direct, fără formule intermediare: „Părinte, a venit ceasul!” Îl anunță și-l pregătește deopotrivă.

Cererea

Apoi îi cere, îmbinând solicitările cu o dare de seamă a celor înfăptuite: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. Nu face acest lucru din dorința de slavă deșartă, ci pentru a mărturisi cu privire la simfonia de cuget existentă între ei. Îi vorbește apoi despre Apostoli. Așa cum un copil vorbește Tatălui despre prietenii Săi. Arată că și-a împlinit misiunea și-i lasă-n grija sa. Cere ca bucuria să nu-i părăsească și să fie deplină în ei.

Viața veșnică

Un alt aspect deosebit important al episodului îl reprezintă o afirmație căreia exegeza i-a dedicat deja timp și spațiu din abundență. Cea legată de viața veșnică: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Din rațiuni de brevilocvență nu vom insista aici asupra sensului său. E totuși necesar a se puncta faptul că nu esistă viață veșnică altfel decât în și prin Hristos. Et punctum!

Aspecte conclusive

Întrucât rugăciunea reprezintă laitmotivul vieții creștine, pericopa de astăzi are un conținut înzestrat cu valoare perenă. Prin intermediul ei, Domnul ne educă. Ne arată ce este de fapt rugăciunea. Ne-o prezintă sub chipul dialogului. Subliniază relevanța îndrăznelii în împlinirea ei. Și ne-ndeamnă și pe noi să nu ne sfiim a-L aborda pe Domnul când ne e greu. Desigur, cu respect! Privindu-L, așa cum și Fiul a făcut-o. Cu o privire încrezătoare. Căci El e singurul capabil să ne spulbere toate durerile și-ndoielile și să ne-aline dorurile și suferințele. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie