Rugăciunea – cărbunele zilnic de sub cenușă
În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a mulțimii lucrurilor deșarte, dar adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune.
În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenușă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele și începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna își îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârșit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate și, iată, focul era aprins.
Tot astfel se întâmplă și cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubește rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenușa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice și a mulțimii lucrurilor deșarte. Adevăratul creștin, chiar și atunci când are o dispoziție de indiferență, se silește către rugăciune. El se roagă și se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primește jarul rugăciunii mult dorite.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 32-33)
