Pentru a-i învăţa pe copii să asculte cu luare-aminte ceea ce se citeşte şi se cântă în biserică, este bine ca părinţii să-i pună după slujbă pe copii să povestească ce au înţeles din cele ce s-au citit – de pildă, din Evanghelie, din Apostol, din predică – iar asta nu numai cu copiii mici, ci şi cu cei mai mari. Iar pentru ca strădaniile voastre să nu rămână neroditoare, ci să aibă greutate şi putere, este neapărată nevoie să le daţi voi înşivă exemplu.

Cum puteţi cere de la copiii voştri ce au crescut să meargă întotdeauna la slujbe, dacă vor vedea că tatăl sau mama merge rar la ele? Pentru educarea şi dezvoltarea simţământului religios şi a evlaviei este neapărată nevoie ca părinţii să facă rugăciune acasă zilnic împreună cu copiii. Minimul care se cere de la orice familie ce vrea să aibă dreptul de a se numi „creştină” este ca toţi membrii ei să facă rugăciune dimineaţa şi seara, înainte de masă şi după masă.

În vremurile bune de altădată, membrii familiei creştine făceau împreună toate rugăciunile zilnice, mai ales cele dinainte de somn. La ceasul rânduit, toţi – mama, tatăl, fiii şi fiicele, servitorii şi servitoarele – se adunau într-o cameră şi îşi plecau genunchii înaintea icoanelor. Unul citea din carte aşa încât să audă toţi, iar ceilalţi se rugau. După încheierea acestei rugăciuni sau „pravile”, cum se chema ea, toţi mergeau la culcare şi nimeni nu cuteza să plece de acasă. Cât de dorit ar fi reîncetăţenirea acestui bun obicei şi în zilele noastre!

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 98-99)