Așa cum persoana umană se roagă înspirând (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) și expirând (miluiește-mă pe mine, păcătosul), la fel se roagă nevăzut și comunitatea euharistică. De la cea a parohiei la cea a întregului trup mistic al lui Hristos. Viețile împreună ale oamenilor inspiră și expiră duhovnicesc.

Când inspiră, atenția comunității este spre deschidere, spre Dumnezeu, creație, semenii noștri de peste tot. Când expiră, atenția este spre noi înșine împreună, ca grup social, nație, omenire.

Ritmurile respirației întregii omenirii sunt mult mai lente ca ale neamurilor și comunităților parohiale. Întreaga noastră viață personală pământ se poate afla într-o singură inspirație sau expirație a țării. Întreaga viață a unei țări poate să fie într-o inspirație sau expirație a omenirii.

Dacă nu suntem atenți la întregul proces, dacă uităm memoria și cultura a ce este mai mare decât noi trăind doar în prezentul personal sau al nației nostre, ne putem sminti. Ni se poate părea că ne sufocăm spiritual, când țara sau lumea expiră ca Marta. Ni se poate părea că neglijăm cele lumești, când țara sau omenirea inspiră ca Maria.

Dacă nu suntem atenți la viețile neamurilor și a lumii putem să condamnăm alte țări și să judecăm creația. Pe alții că se orienteză spre lume, când țara noastră e orientată spre Dumnezeu. Sau că sunt prea atenți la viața duhovnicescă, atunci când noi ne îngrijim mai mult de cele ale casei. Și să ne ucidem unii pe alții pentru asta. Și omenirea ca întreg pentru că este mai căzută decât am vrea noi să fie.

Dar omenirea cum respiră și când? Care sunt ritmurile ei? Numai Dumezeu știe cu adevărat, însă cu rugăciune putem încerca să aflăm câte ceva. Pe măsură ce aflăm se instalează o oarecare armonie. Pacea, acesta ar putea fi un semn. A fiecăruia personal, între noi în țară și între țări. Și îngrijirea de cele care vor urma, fără atașament idolatric față de ce facem acum vremelnic.

Pe Taborul inspirației nu se fac case, dar și ele trebuie să fie undeva, expirând pe pământul ferm al dragostei.

Ce înseamnă pentru omenire, țări și comunități să inspire și expire rugându-se nu putem ști cu mintea noastră. Poate că nici nu există așa ceva, poate că a vorbi despre asta e numai o treaptă către ceva de folos, mai înalt. Despre pace nu se vorbește, pacea este.