Rugăciunea minţii, asemenea celei vorbite, la început are nevoie de cantitate. Este necesar de înmulţit cantitatea, pentru ca mintea să se întărească în a naşte gândurile cele bune, pentru ca ea neschimbat să se lase în voia lui Dumnezeu şi ca acţiunea gândului să se transforme într-o deprindere mintală.

Drept semn a deprinderii în rugăciunea minţii este faptul că, trezindu-se din somn, mai întâi de toate omul simte mişcarea rugăciunii în minte, şi că în urma oricărei acţiuni care ar sustrage mintea, rugăciunea începe de la sine să răsune în gânduri, iar atenţia însăşi totdeauna înclină spre aceasta. Rugăciunea nu-l părăseşte pe om nici în timpul mâncării, nici când e ocupat de alte lucruri. Drept semn este şi faptul că omul, ascultând ceva, continuă totodată să fie atent şi la rugăciune şi să nu asculte de cugete, mintea lui tinzând doar spre rugăciune.

(Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice, Manualul isihiei, Editura Bunavestire, Galaţi,  2003, p. 36)