În realitatea ei veșnică, Liturghia este Paștile Domnului prezent în permanență împreună cu noi.

Înainte de venirea lui Hristos, Paștile evreiesc comemora evenimentul istoric al trecerii prin Marea Roșie – momentul în care fiii lui Israel au fost izbăviți de oștirea egipteană. Dar Paștile nostru este Hristos și El ne-a lăsat cu legământ să facem pomenire întru Numele Său: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Astfel El, adevăratul Centru al universului (nu un anumit eveniment istoric), este inima atenției noastre. Acest fapt transformă radical caracterul sărbătorii Paștelui. Întreaga Euharistie constă într-o „pomenire” – înțeleasă nu în sensul obișnuit, ca o reamintire doar, ci ca o intrare existențială în lumea lui Hristos, în dimensiunile Sale Divine și umane. Paștile noastre, și prin urmare și Euharistia noastră, sunt o trecere de pe pământ la Cer, de la moarte în păcat spre veșnicia sfântă a Tatălui.

Participarea cât mai deplină la actul liturgic îi învață pe credincioși rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani. Acesta este modelul: când suntem străpunși de întristare, durere și chinuri, ne transpunem rana noastră în planul universal, și suferim nu numai pentru noi înșine, ci pentru întreaga umanitate.

Pe măsura experienței noastre personale, putem trăi soarta tragică a fiecăruia, spaima și deznădejdea sa. Pomenim mulțimea celor morți și a muribunzilor. Se poate ca suferința să depășească puterile îndurării noastre. Atunci când mintea și trupul nu mai pot ține pasul cu duhul, acesta continuă să urmeze lui Hristos, până la răstignire, până la mormânt, până la iadul iubirii Sale pentru umanitate.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 104)