De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă, tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, Îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui, dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.

Ne adresăm celor mari ai lumii acesteia şi fiilor oamenilor, spunând: „Doamne, dă-le lor puterea de a face acestea pentru mine”. Cât de rar se întâmplă să ne depărtăm de la stăpânii acestei lumi şi de la fii oamenilor şi să zicem: „Nu voi cere ajutorul nimănui, ci vreau ca Tu să mă ajuţi”.

Când deznădejdea noastră vine din adâncimea potrivită, dacă lucrul pe care îl cerem şi după care strigăm este atât de important, încât reprezintă toate nevoile vieţii noastre, de-abia atunci vom găsi cuvinte de rugăciune şi vom putea atinge esenţa rugăciunii, întâlnirea cu Dumnezeu.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 95)