Când suntem singuri în camera noastră, ne rugăm într-un fel în care nu o putem face în biserică, în prezența celorlalți. Ne cufundăm în duhul lui Dumnezeu și-I vorbim fără opreliști. Îi putem spune: „Mulțumescu-Ți, Doamne, că ești așa cum ești și că nu este nimeni asemenea Ție” sau „Doamne, mai bine să nu trăiesc nici măcar o zi pe pământ, decât să fiu lipsit de dragostea Ta”. Când Duhul ne poartă în felul acesta, rostim rugăciuni care sunt foarte personale și simțim puterea Duhului înlăuntrul nostru, însă cu nici un chip nu ne vom ruga în felul acesta atunci când suntem împreună cu semenii noștri.

De aceea, în biserică se cuvine să citim rugăciunile pe un ton neutru, pentru ca cei care sunt de față să poată urmări citirea dacă vor, iar dacă nu, să-și poată urma propriul ritm lăuntric de rugăciune fără a fi stânjeniți. Este inadmisibil să citim pe un ton sentimental și personal în biserică, pentru că îi facem pe ceilalți să-și piardă pacea. Am auzit pe unii citind atât de îngrozitor, încât îți venea pur și simplu să fugi din biserică.

De multe ori, în mănăstiri monahii par să citească pe un ton foarte anost și monoton, aproape lipsit de evlavie, pentru că ei știu că poate ceilalți monahi și-au petrecut întreaga noapte în rugăciune în chiliile lor și că au venit la biserică cu mintea adunată în inimă, dorind să păstreze același ritm de rugăciune. Și aceasta este cu putință atâta vreme cât în biserică toate se săvârșesc în duh de nepătimașă neutralitate.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 243-244)