Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor prinzându-se de hainele lor şi cerându-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează, iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (duhovnicească) şi se în­depărtează de Dumnezeu.

(Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ediția a 2-a, rev., Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 43)