Am numărat cuminte toate plecările unui an cumplit de greu. Pe rând. Cunoscuți și necunoscuți. Prieteni. Subiect de rugăciune. Miez de Liturghie. Maica, însă, e altceva. Pentru că este altcineva. La prima întâlnire, la Craiova, câți ani au trecut numai Dumnezeu știe, am constatat că a înțelege un om nu ține doar de harul lui Dumnezeu, ci și de dorința – fie ea și neîmplinită – de a-l egala.

Părintele Ică senior – altă plecare – ne învăța că metodă înseamnă nu doar „drum împreună cu”. Mai înseamnă și să vrei să egalezi în râvnă, în har ori în lucrare. Pentru generații întregi de preoți și preotese, de maici și călugări ori laici și pentru familiile lor Maica Siluana este un drum împreună cu ei în dorința de a-i învăța să egaleze. Când am văzut-o ultima dată față către față, am descoperit că bucuria se naște din cuvinte simple. Din hârjoana de idei – în care nimeni nu o va egala, asta este cert. Cu o inteligență asumată în Hristos, modificată în geneza acumulării ei atât de bine că simțeai că este de Sus, Maica părea mereu un pilot de performanță. Dedat cerului. Cu zglobietate și lipsă de inhibiții instituționale invidiate fățiș de către cei care prea ades cred că ei sunt dreptatea în ciuda lipsei lor de ascultare.

Maica Siluana a făcut ascultare la toți, a răbdat, a iertat cu o „lordie” ieșită din comun. Cu o frumusețe pe care sper din tot sufletul să o fi moștenit mâna de ucenice îngăduită de Dumnezeu în apropierea ei. Dar și în ceilalți, mulți, foarte mulți, care i-au dăruit propriile lor greutăți, pe care Maica i-a învățat să ierte, să se ierte, să primească iertarea. Un monah lucid, cu o cultură asumată în timp, croită parcă pentru a construi apologia Bisericii, mereu în linia întâi ca un sanitar curajos, adunând din tranșeele vieții suflete, idealuri, vocații știrbite de sminteală. Este o onoare să lupți umăr la umăr cu ea. Să înveți cum Crucea, pe care o frământa în delicata-i mână, era vie, asemeni unei persoane dragi. De la ea am învățat rostul frământării duhovnicești și, vai, prețul  ce-l avem de plătit pentru ea. Monahie, purta în osul ei aristocrat, de filozof convertit, toată tăria privegherii și răbdării. Cuminte ca o furnică pe tăișul lumii. Liberă. Liberă prin binecuvântarea și îngăduința pe care numai un spirit înțelept, numesc aici un Mitropolit, desigur, al ei și al Moldovei și Bucovinei, putea să i-o acorde. Pentru ca Maica Siluana să fie a României întregi.

Au trecut anii și cred, nădăjduiesc din toată inima, că lecția de viață și acum de moarte a Maicii Siluana și-a aflat dezlegarea. Se va odihni. În ceata Sfintei Paraschiva, la sfat de taină cu Părinții niptici, printre cei pe care i-a înțeles cu adâncă înțelegere. Pleacă, dar rămâne. Părea de mult timp că stă aici numai din drag de noi, să nu ne întristeze plecarea ei. Acum e deja târziu să-i mai lăudăm munca. Ar deranja-o cumplit. Smerită și cuminte. Dar cred că putem spune Mântuitorului cât bine a făcut mâna aceasta de țărână aprinsă de focul Duhului Sfânt. S-a dus să-l vadă pe Dumnezeu precum este și precum ni l-a povestit, ni l-a adus aproape de suflet și L-a chemat aproape de noi. Din Sibiu, la miez de noapte, cu ochii înroșiți nu doar de nesomn, metanie adâncă Maică! Să ne ții în inima matale cu toată puterea rugăciunii și iertării ce ne-ai dăruit! Știu cât de mult îl iubești pe Hristos Domnul, Crucea și Învierea Lui. Vom răsfoi paginile mărturiei tale, te vom asculta din multele, obositor de multele conferințe și stări de vorbă și când ne va îngădui Dumnezeu vom pomeni numele tău la cei dragi, care nu mor niciodată. Fie numele Domnului Binecuvântat pentru darul ceresc ce l-ai purtat între noi!