„Îmi amintesc cum, odată, a venit o mamă cu fiul ei la spovedit, l-a băgat pe hol și ținea de clanța ușii, strigând de afară: Părinte, l-am adus! Părinte, ai grijă de el! Așa ceva m-a făcut să plâng. Nu am putut să cred că o mamă, cu atâta curaj, după ce-l naște odată, vrea să-l mai nască a doua oară pe copilul său, prin mâinile preotului. Și ținea tare de clanța ușii, ca nu cumva tânărul s-o zbughească afară. A intrat tânărul înăuntru și era transpirat tot. Credea că se despică pământul sub el, închipuindu-și că un duhovnic e cineva cu aripi, ceva ieșit din comun. Era complet uimit. L-am mângâiat, l-am așezat lângă mine și am stat puțin de vorbă, dar nu despre Spovedanie. Când vine unul la Spovedanie, care nu a fost dus de multe ori la biserică, îl vezi cum se face blând ca un miel. Parcă te rușinezi tu de rușinea pe care-o încearcă el în clipa aceea. El nu transpiră că ești tu supraom, ci este înăuntru lui cineva, un șarpe care-l chinuie De ce ai venit aici? Nu spune toate! Și popa are păcate, e și el om, mai ascunde-le!, dar în fața crucii, a icoanei, se face așa de blând, de parcă ar fi un copil nounăscut. L-am spovedit pe acel tânăr și cred că s-a schimbat în viața lui ceva din clipa aceea. Pentru că nu noi, ci Duhul Sfânt lucrează în om. Așa a început acel tânăr: Părinte, sunt un mare păcătos, sunt cel mai păcătos om! Asta-i spovedanie! Convingerea că eu sunt cel mai păcătos.”

(Părintele Ioanichie Bălan,  Spovedania Taina Împăcării, Editura Doxologia, p.10)