Orice revenire sau întâlnire cu părțile sănătoase din noi trebuie celebrată! Este un Praznic ființial de la care nu putem lipsi! E păcat de neiertat!

Adesea suntem foarte focusați doar pe a ne sabota și a ne blama pentru lucrurile greșite, pentru nereușite, pentru insuccese, pentru niscaiva boroboațe. Ne-au și educat și susținut în acestea fie familia, fie școala, fie societatea... din interese ascunse sau din omisiuni vinovate. Tot o sabotare este și neatenția la noi înșine prin distracție și extravaganță sau prin indolență și ignoranță. De fapt, o încercare de ascundere, cel mai adesea, din cauza suferinței, alteori din lipsa de preocupare care, treptat, se transformă în nepăsare de sine: o dureroasă ofilire a spiritului.

A celebra Viața, darul minunat al Vieții în care am fost aduși, înseamnă a fi noi înșine, în darurile cu care ne-a lăsat Bunul Dumnezeu. Noi nu suntem altceva sau altcineva decât suma darurilor dăruite nouă prin facere de Ziditorul nostru, cele care alcătuiesc marca specifică și unică a propriei ontologii. De aceea, este musai să ne întâlnim cu darurile din noi înșine. Ele sunt „locul” cel mai potrivit în care putem sta de vorbă cu „Tatăl Nostru”, cu noi, cu toți și cu toate dimprejurul nostru. 

Celebrarea este o mulțumire adâncă. Nu o laudă de sine. O copleșire tainică reieșită din atingeri inefabile de părțile sănătoase ale ființei noastre și ale Realității care ne poartă.

Celebrarea nu-i cu zgomot, uneori nici cu martori, dar e plină de mărturii și adeveriri interioare. Nu are nevoie de spectacol, nu caută admiratori, nici feedback de la cei din jur, deși este mult mai adâncă atunci când este împărtășită de cei ce știu și ei a celebra. 

Îmi vine să spun că Viul natural al creației este într-o continuă celebrare, numai omul parcă nu mai are urechi de auzit și ochi de văzut pentru această firavă – dar autentică – Taină. Este sigur, însă, că atunci când omul învață și intră în celebrare de sine – întotdeauna ca răspuns la Praznicul Vieții care ne străbate –, atunci i se deschid toate baierile ființei să audă, să vadă și să se adauge celebrării continue a Vieții.

Omul, întâlnit cu Adevărul ființial întru care a fost zidit și iubindu-L din toată inima, se umple de dorul căutării de Sine care-l întărește în lupta de a descoperi: Cine este, Cine i-a fost dat să fie, de Cine și pentru ce? Pe această linie își dezvoltă tot instrumentarul/ abilitățile și toate capacitățile interioare pentru o celebrare ființială de sine. Este ca o simfonie lăuntrică și o armonie fină al cărei dirijor, interpret și martor se trezește a fi.

Pare că nu este o inițiativă proprie și că aproape te trezești în ea, deși e cert că nu se declanșează fără vrerea ta. Ți se pare că nu ai făcut nimic special pentru aceasta, deși tu ești subiectul principal văzut în mod direct, implicat total, cu toată pasiunea. Parcă ești trăit și te trăiești. Îți e dat voie să fii, fiind. Te scalzi în bucurie negrăită în care cuvintele nu-și mai găsesc locul, deși tot ceea ce mai poți grăi este despre și în jurul acestei minunate celebrări de Sine. Care, paradoxal, odată trăită, nu te mai părăsește – pentru că nu vrei să o mai părăsești vreodată. Devine firul tainic al discernerii de clipă cu clipă din propria Viață. Este măsura care știe fără dubii a cântări Binele de rău și a le despărți irevocabil, a alege pe vreau atunci când morbiditatea lui nu pot îți dă târcoale, în definitiv, pe a fi de a nu fi în propria-ți existență ...

Este limpede că în aceste clipe te întrebi, retoric: Eu celebrez sau sunt celebrat? Mă adaug celebrării cu propria-mi viață sau Viața mă celebrează pe mine?

Neîndoielnic, Viața se naște din continua Celebrare a ei în Dragostea Preasfintei Treimi și ne este dată pentru a fi celebrată. Doar celebrată! Restul nu-i despre Viață, ci doar despre un trai chinuitor și avariat de care suntem înfricoșați că nu vom putea scăpa vreodată... Cumplită înșelare!