Sunt oameni în suferinţă, dar cei mai mulţi oameni sunt într-o neputinţă sufletească. Pentru că noi trăim în împrejurările acestei vieţi pământeşti, suntem aici pe pământ, n-am dori nici unul să ajungem la o suferinţă trupească. Unii ajung şi la suferinţe trupeşti. La ceea ce trebuie să fim însă cu luare aminte, şi să o ocolim, este neputinţa cea sufletească.

Sfânta noastră Biserică are o alcătuire cu următorul cuprins: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănogit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu dumnezeiescul Tău ajutor, precum ai ridicat şi pe slăbănogul de demult ca să strig, fiind mântuit: Slavă, Hristoase, Puterii Tale!” Aceasta este o rugăciune pe care noi o adresăm Domnului Hristos, şi o începem cu o mărturisire zicând: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănogit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice”. Ne raportăm, deci, la Domnul Hristos având în vedere nu trupul, ci mai ales sufletul nostru. Ştim cu toţii că sfânta noastră Biserică invaţă, creştinismul învaţă, că omul este o fiinţă formată dintr-o parte văzută şi dintr-o parte nevăzută. Partea văzută este trupul, care este material. Dar, în trupul omenesc este şi o parte nevăzută, care se numeşte suflet, o parte pe care n-o putem vedea, dar o putem înţelege, o putem simţi. Ştim cum e trupul fără suflet, când se desparte sufletul de trup, anume la moarte, când vedem un trup mort, când vedem un cadavru, ştim cum e trupul fără suflet. Dar nu ştim cum e sufletul fără trup. Niciodată nu vedem un suflet, nici propriul nostru suflet nu-l vedem. Îl ştim, îl simţim, ştim că-l avem. … Sufletul însuşi nu se poate vedea pe sine. Aşa-i rânduiala de la Dumnezeu.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 245-246)