Noi, oamenii, suntem foarte buni teoreticieni. Citim cărți de tot felul, ne uităm la clipuri motivaționale, împărtășim citate și avem un ideal pentru cum ar trebui să fim și, mai ales, cum ar trebui să fie ceilalți. Vorbim despre bunătate, blândețe, răbdare, respect și cu prima ocazie acționăm de pe un pilot automat în care am uitat toată teoria și punem în practică ceea ce ne vine instinctiv: atacăm, ne apărăm, înghețăm. Și asta se întâmplă pentru că, adesea, pornim față de noi și de ceilalți de la ideal, de la teorie, și nu de la ceea ce am reușit să ne „împroprietărim”, de fapt.

A vorbi despre bunătate nu mă face un om bun, dacă în faptele mele sunt rău cu cel de lângă mine. Și cu mine, în primul rând. Acum, nici să trecem în extrema în care să ne blamăm pentru că nu am reușit să ne însușim bunătatea. Ci să fim onești și să nu cerem de la celălalt ceea ce nici noi nu putem aplica. Este o ruptură la nivel de teorie și practică pe care o putem depăși doar lucrând mai întâi cu noi înșine. Să încetăm să mai punem presiune asupra noastră și asupra celorlalți, dar să nu încetăm să ne dorim să evoluăm.

Să luăm teoria și să dansăm cu ea în practică, să îl invităm și pe celălalt în dansul nostru, ca o pereche unită, și nu ca doi competitori. Și când vedem la noi înșine că deși știm toată teoria din lume, în practică ne iese tot răul pe care nu îl voiam, să avem milă și față de cei care ne fac rău, dorind, adesea, să ne facă bine.