O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?”.

Această stare de cercetare este o stare de prezenţă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!”. Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori, chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mânuieşte! Ce iertaţi voi – episcopilor, preoţilor, duhovnicilor – iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficientă a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 115-116)