Învățăm de la Maica Domnului să fim smeriți și discreți: „pe toate le păstra în inima ei”. Cum putem împropria și noi această stare de tăcere (roditoare) a inimii?

Aș zice că, întâi de toate, ar trebui să fim foarte atenți la textul scripturistic, pentru că spune foarte multe. Când Scriptura mărturisește că „Maica Domnului pe toate le păstra în inima ei”, primul gând pe care ar trebui să-l avem nu este asupra tăcerii, asupra discreției, ci cred că gândul care ar trebui să încolțească în inima noastră e mai degrabă că „le păstra pe toate”.

Adică nimic din cele pe care Dumnezeu le-a grăit, nimic din cele pe care Dumnezeu le-a lucrat din iubire pentru oameni, nu era uitat, nu era nesocotit. Pe toate le păstra în inima ei. Și atunci, cred că mai degrabă asupra acestui aspect, asupra adâncului inimii Maicii Domnului ar trebui să ne concentrăm atenția. Și în lumina lui să înțelegem și tăcerea. Că, deși e tăcută Maica Domnului și discretă, tăcerea ei e propovăduitoare, spune foarte multe. Sfântul Ignatie Teoforul are un cuvânt foarte frumos și cutremurător. Spune că sunt trei momente în care, în istoria omenirii, tăcerea lui Dumnezeu e răsunătoare – chiar așa o și numește, „tăcere răsunătoare”  – zămislirea, crucea și învierea.

Și cred că, atunci când privim către Maica Domnului, în aceeași logică trebuie să vedem. Tăcerea ei nu e semn al unei discreții născute din pioșenie, ci a unei inimi pline de Dumnezeu, care și când tace, propovăduiește. Ca să rodim în sensul acesta, și noi ar trebui, întâi de toate, să ne lărgim inima. Să dobândim o inimă care să fie atentă la cuvintele lui Dumnezeu. Să înțelegem multe din experiențele pe care le trăim, din tăcerile răsunătoare a lui Dumnezeu, din viața fiecăruia dintre noi.

Un text care are o foarte mare importanță pentru toată tradiția mariologică, pentru cultul Bisericii noastre și pentru învățătura de credință, Protoevanghelia lui Iacov. E un textfoarte frumos din prima perioadă a creștinismului, simplu și în același timp foarte pătrunzător. Vorbește și despre zămislirea Maicii Sfinte, vorbește și despre nașterea ei.

Textul, până la un moment dat, e relatat de un autor omniscent, care vede toate. Momentul intrării Mântuitorului în istorie schimbă optica. Dintr-o dată nu ni se mai relatează lucrurile de deasupra, ci din perspectiva lui Iosif, care era plecat să caute o moașă. Și nu ni se spune cum s-au petrecut lucrurile, dar ni se spune ce vede Iosif. Vede lumea încremenind. Păsările zburau fără să zboare. Toate se opresc.

Într-un fel, cred că dacă suntem atenți la viața fiecăruia dintre noi, vom sesiza că există momente când toate se opresc. E o tăcere. Și totuși, e o tăcere plină de cuvânt. E o tăcere lămuritoare, dacă o privești până la capăt. Și e o primă formă de a cultiva ceea ce dumneavoastră numiți „tăcere roditoare”. Adică să privești către momentele în care Dumnezeu grăiește și toate se opresc, toate încremenesc. Iarăși, inima se lărgește și pe măsură ce cuvintele Scripturii și ale Bisericii îți devin intime. Cuvântul dumnezeiesc, pe măsură ce e revăzut și pe măsură ce odihnești în el, lărgește inima ca să încapă și cuvântul ziditor și tăcerea roditoare.

(Fragment din (Video) „De la Maica Domnului putem învăța doar preamărind-o” – interviu cu pr. Lucian Bot)