- Părinte, cum oare unele locuri au oameni buni?

- Pentru că au existat acolo oameni buni, care au lăsat o rânduială bună şi acum ea se continuă acolo. Nu pământul este cel ce scoate oameni buni. Atunci când un loc are o tradiţie bună sau rea, ea se continuă. În Epir era un sat oarecare, la graniţa cu Albania, în care locuitorii lui mergeau la Vecernie, la Sfânta Liturghie şi chiar la Pavecerniţă atunci când se făcea. Şi trăiau raiul încă din această viaţă, iar în cealaltă vor merge în el. Aceştia s-au folosit pe ei înşişi, au ajutat şi următoarea generaţie şi au creat o continuitate bună. Şi atunci când oamenii se află într-o tradiţie bună, ea se continuă. Pe când în satul vecin toţi furau. Din satul acela a ieşit un preot, dar şi acela fura icoane din biserică. Şi nu că în acest sat pământul era altfel, ci oamenii aveau acel rău obicei. Au lăsat astfel un obicei rău, care se continuă şi acum. Este trebuinţă de multă osteneală ca să se introducă acolo o tradiţie bună. Şi uită-te, atunci când cineva este rău, toţi încearcă să dovedească că nu este din părţile lor şi îi caută originea. Iar când cineva este sfânt, fiecare caută să apuce mai întâi şi să-l facă al lui. Ca pe Sfântul Cosma Etolianul. Deşi este din Grecia continentală, l-au pus printre sfinţii epiroţi, deoarece tatăl lui era din Gramenohoria Epirului; şi aceasta vrând-nevrând Sfântul.

Am cunoscut un creştin care atunci când vorbea îşi mişca mereu degetul cu nervozitate. După aceea şi copiii lui îşi mişcau degetul atunci când vorbeau, şi aceasta pentru că şi copiii împrumută toate obiceiurile tatălui lor. Le copiază întocmai. Dar scopul este să ia cineva numai binele, pentru că altfel se înveşniceşte răul. Îmi aduc aminte de unul care a mers la o mănăstire de sine, dar acolo nu se simţea mulţumit sufleteşte şi voia să plece. Atunci stareţul lui i-a spus: „Mai fă puţină răbdare, căci lucrurile se vor schimba”. Iar ucenicul său i-a spus: „Părinte, dar cum se vor schimba lucrurile? Căci ucenicul Bătrânului cutare este exact ca Bătrânul lui. Ucenicul cutăruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?”. Când într-o mănăstire sau într-o obşte existăun rău vechi şi ucenicii nu au neliniştea cea bună şi copiază tot ceea ce află, atunci se înveşniceşte o stare rea. În timp ce, dacă există neliniştea cea bună la ucenici, atunci se poate schimba o stare rea şi să se facă bună. În felul acesta se pot înveșnici şi binele şi răul.

Ceea ce am înţeles este că toate acestea pe care le avem astăzi, fie cărţi patristice, fie tipice, sunt ceva de foarte mică însemnătate, adică asemenea rămăşiţelor care rămân după culesul strugurilor. De aceea trebuie să luăm aminte ca să se păstreze puţin aluat. Şi fiindcă suntem creştini, avem mare datorie şi nu avem dreptul să lăsăm o tradiţie rea.

Cu câţiva ani mai înainte (s-a spus în 1992) la Geneva, s-au adunat câţiva teologi, profesori universitari etc. şi au făcut un pre-sinod. Au propus să se desfiinţeze postul naşterii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli şi din Postul Mare să taie vreo două săptămâni, deoarece şi aşa lumea nu posteşte. Au mers profesori şi de aici. Atât de mult m-am supărat atunci când au venit şi mi au spus acestea, încât am strigat la ei: „Vă daţi seama ce faceţi? Dacă unul este bolnav, este îndreptăţit să mănânce, nu se află sub canon. Dacă unul nu este bolnav, dar a mâncat din slăbiciune, să se smerească şi să spună: „Dumnezeule, iartă-mă că am greşit!”. Nu-l va spânzura Hristos. Dar dacă nu este bolnav, atunci să ţină postul. Cel indiferent mănâncă orice şi nu-l interesează. Aşadar lucrurile merg normal. Dacă cei mai mulţi nu ţin posturile, şi mai ales fără un motiv serios, şi mergem să-i odihnim pe aceştia şi să desfiinţăm posturile, de unde vom şti cum va fi generaţia următoare? Se poate să fie mai bună şi va putea ţine o astfel de scumpătate. Cu ce drept să le desfiinţăm pe toate acestea, dacă lucrurile sunt simple?”. Apusenii au o oră de post înainte de Sfânta Împărtăşanie. Vom merge şi noi cu duhul acesta? Să ne binecuvântăm slăbiciunile şi căderile noastre? Nu avem dreptul ca din pricina slăbiciunilor noastre să facem un creştinism după măsura noastră. Şi puţini de ar fi cei ce pot, trebuie ca pentru ei să se ţină rânduiala. Bolnavul, dacă se află într-un mediu străin, să mănânce fără să-l vadă ceilalţi, ca să nu se smintească. Să-şi ia, de pildă, iaurtul său şi să-l mănânce acasă. Cineva mi-a spus: „Dar aceasta este făţărnicie”. „De ce nu te duci în piaţă să păcătuieşti, îi spun, ca să fii mai sincer?”. Cum le mai înfăţişează pe toate diavolul! Facem o Ortodoxie a noastră şi explicăm în felul acesta pe Sfinţii Părinţi şi Evanghelia. În vremea noastră când există atâţia oameni culţi, ar trebui să strălucească Ortodoxia. Vedeţi un singur sfânt, precum Nicodim Aghioritul, câte a făcut. Câte cuvinte nu a scris, câte cărţi, toate sinaxarele. Ştia toate bibliotecile pe de rost. Şi nu avea nici multiplicator, nici computer.

Pe cât poate cineva, să se facă un creştin corect Atunci va avea simţire duhovnicească. Mult-puţin, îl va durea şi de Ortodoxie şi de Patria sa şi va simţi şi datoria ce o are ca grec. Aşadar, de acum înainte dacă va afla ceva, se va interesa, se va nelinişti, se va ruga. Dar dacă va trebui să i se spună mereu: „Interesează-te de aceasta, interesează-te de cealaltă”, va fi ca o roată pătrată care trebuie mereu împinsă ca să meargă înainte. Scopul este ca omul să se împingă singur dinlăuntru. Atunci se va rostogoli uşor, ca roata cea rotundă. Şi dacă cineva devine un creştin adevărat, este împins dinlăuntru, după care Dumnezeu îl va lumina şi va cunoaşte mai mult despre un anumit lucru decât cel care îl studiază; şi nu numai atât, ci va cunoaşte mult mai multe lucruri. Unul ca acesta ştie nu numai pe cele scrise, dar şi pe cele ce se gândesc să le scrie. Aţi înţeles? Vine iluminarea dumnezeiască şi atunci toate lucrările lui sunt luminate.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 374-377)