Un interviu realizat în 2013 de Elena Balayan cu Ieromonahul Nectarie Morozov.

Ceea ce aşteaptă în mod inevitabil să înțeleagă cineva care se interesează de viaţa Bisericii ține de aşa-zisele probleme de credinţă, referitor la cele ce trec dincolo de limitele legilor fireşti ale existenţei lumii. Adică învierea celor morţi, conceperea fără sămânţă, întruparea lui Dumnezeu şi viaţa veşnică – tot ce este cu neputinţă de explicat prin ordinea obişnuită a lucrurilor. Cineva se poate gândi la aceasta şi să ajungă într-un impas, pentru că nu poate înţelege cum pot exista aceste lucruri. Cum ar putea cineva să se ridice dintre cei morţi? Cum poţi trăi veşnic, ce am face în timpul acestei veşnicii? E de neînţeles! Cum să răspunzi la aceste întrebări?

Vă ascult întrebările şi încerc, în acelaşi timp, să-mi ascult propriile gânduri şi sentimente. Înţeleg că pentru mine învierea din morţi, întruparea şi conceperea fără sămânţă nu sunt lucruri greu de acceptat ca pe o realitate. Pentru mine sunt lucruri absolut fireşti căci, dacă Dumnezeu a creat lumea din nimic, a stabilit toate legile lumii create şi le-a făcut să intre în mişcare, atunci ar putea fi ceva cu neputinţă pentru El?

Învierea din morţi? La urma urmelor, la început nu era absolut nimic. Ar fi mai greu să resuscitezi viaţa decât să o dai? Sau poate fi greu pentru Cel care a stabilit legile naşterii să săvârşească minunea unei naşteri fără participarea unui om? Nu văd nimic cu neputinţă în acest domeniu. De cred în însăşi minunea existenţei omului, de cred în minunea creaţiei lumii, natura tuturor celorlalte minuni nu este ceva cu totul diferit de aceasta. O minune mult mai mare şi mai improbabilă este minunea propriei schimbări sau a unei alte persoane din rău în mai bun. Este o minune mult mai greu de realizat, căci ea cere participarea noastră. Tot ceea ce necesită aplicarea voinţei noastre raţionale cu înclinarea inimii este întotdeauna nesigur. Se va întâmpla sau nu? Cu toate acestea, sunt absolut sigur de puterea lui Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu Care face minuni.

După raţionamentul dumneavoastră, există cu adevărat un lanţ logic care poate fi urmat, fapt care duce la concluzia că pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Atunci, de ce aceste lucruri devin o piatră de poticnire pentru unii?

Ce devine o piatră de poticnire este altceva: nu e de ajuns să credem în realitatea existenţei lui Dumnezeu, trebuie să avem încredere în Dumnezeu. Fără credinţa în Dumnezeu, convingerea omului în existenţa Lui nu se deosebeşte cu nimic de convingerea în existenţa demonilor, despre care vorbeşte Apostolul Iacov.

Cum se deosebeşte încrederea de credinţă?

E foarte simplu. Cred că existaţi, însă pot să nu am încă încredere în dumneavoastră. Pot să nu am putinţa de a vă încredinţa viaţa mea sau de a crede că spuneţi adevărul. La fel stau lucrurile şi în relaţia noastră cu Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu începe când o persoană este pregătită să împlinească dumnezeieştile porunci, fapt care se împotriveşte intereselor lui pământeşti temporare. Şi trebuie să spun că fiecare act de credinţă faţă de Dumnezeu îmbogăţeşte o persoană, pentru că această persoană ajunge să ştie din ce în ce mai exact –  așa cum Apostolul Petru a mers pe apă atunci când a avut încredere în Domnul.

Un prieten de-al meu spune: „Cred că Hristos a înviat, însă nu pot crede în învierea generală a celor morţi. Aceasta nu are, pur şi simplu, sens pentru mine”. Totuşi, acest postulat este una dintre pietrele din capul unghiului ale Crezului nostru. Putem spune, oare, că o persoană căreia îi vine greu să creadă una dintre dogmele creştine nu este un adevărat creştin? Probabil credinţa nu poate fi desăvârşită imediat...

Domnul spune într-un mod cu totul limpede, „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. Să ai încredere precum un copil înseamnă să ai totală încredere în tot ceea ce spune Domnul.

Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să-şi respingă toate gândurile, cunoştinţele şi experienţa ?

De ce? La urma urmelor, Domnul nu a spus „ca sugarii”. S-a referit la copii. Chiar şi un copil are propria experienţă, propria lui cunoaştere şi înţelegere a unui lucru sau al altuia. Cu toate acestea, se încrede în părinţii lui pentru că e sigur că a lor cunoaştere, experienţa lor şi raţiunea lor o depăşesc pe a sa. Drept urmare, el poate foarte liniştit să le îngăduie să-l ia în braţe sau să-l ducă de mână. Atâta timp cât cineva nu este pregătit să aibă încredere în Dumnezeu, mântuirea lui este îndoielnică. Domnul spune chiar că este cu neputinţă.

O altă întrebare din acelaşi domeniu este cea despre Rai şi despre iad. Am auzit următoarea critică adresată credincioşilor: „Voi căutaţi fericirea veşnică; aceasta înseamnă că a voastră credinţă este interesată şi comercială.” Ce puteţi răspunde?

Nu am văzut pe nimeni în biserică, dintre cei care vin la mine ca preot, pentru spovedanie sau pur şi simplu să vorbească, care să trăiască într-o visare despre Rai sau în frica de chinurile iadului în sine, în forma lor pură. Toate aceste persoane au altceva: au dorinţa de a fi cu Dumnezeu, care este Raiul, şi frica de a fi lăsate fără Dumnezeu, ceea ce este adevăratul iad. Cu ce vor semăna efectiv acestea în viaţa veşnică nu este atât de important – pentru că a fi cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu este incomparabil mai înalt decât toate aceste idei.

Aceste seminţe ale iadului sau ale Raiului pot să se facă simţite în noi pe pământ, ca să putem înţelege cu ce avem de-a face?

Bineînţeles. O persoană din Biserică simte aceasta. Chiar şi cineva din afara Bisericii simte într-o oarecare măsură, însă acesta nu percepe decât o stare de anxietate, de frică, din pricina părăsirii lui Dumnezeu; o stare a cărei natură nu o înţelege. Starea de a fi cu Dumnezeu este ceva ce nu poate simţi, căci încă nu este un subiect al propriei experienţe, nu îl caută. Însă lucrul cel mai înfricoşător care poate exista în tot acest context este acela de a fi lăsat fără Dumnezeu pentru totdeauna, lucru de care o persoană credincioasă se teme mai mult decât orice.

Şi cum poate fi exprimată chemarea lui Dumnezeu către om? Pentru cineva care încă nu a aflat credinţa, este foarte greu de înţeles. Dumneavoastră vorbiţi despre energii necreate, cum se pot ele face simţite? Înţelegem cum căldura, frigul sau un incendiu se pot face simţite, însă cum putem simţi ce se petrece dincolo de limitele celor cinci simţuri obişnuite?

E, într-adevăr, greu să simţi aceasta cu cele cinci simţuri obişnuite. Însă, iată, s-a făcut văzută incredibila smerenie, incredibila blândeţe a dumnezeirii. Dacă Domnul ar trebui să apară oricui în chip văzut, chiar într-o mică fracţiune a propriei străluciri, atunci problema credinţei ar cădea. Ar fi un fel de demonstraţie dinaintea căreia niciun om nu ar putea rămâne în picioare, căci toată lumea ar cădea cutremurată la picioarele Lui. Însă Domnul nu împinge și, mai ales, nu forţează voinţa omenească. Prin urmare, El apelează, pur şi simplu, la ce este mai bun în noi. Oricare ne-ar fi starea de cădere în păcat, apelează la ceea ce rămâne totuşi în fiecare. E ca şi cum S-ar descoperi acestei părţi din noi care este cea mai bună. Este o taină de nepătruns a sufletului omenesc – de ce Îl vede şi Îl recunoaşte cineva pe Dumnezeu, în timp ce o altă persoană nu-L vede şi nu-L recunoaşte pe Dumnezeu. Totul, în acest caz, depinde doar de fiecare om în parte.

În timpul vieţii Lui pământeşti, Hristos era pe pământ şi erau oameni care nu-I vedeau decât ochii sau chipul, dar înţelegeau fără cuvinte Cine le stătea în faţă. Au lăsat toate şi L-au urmat. Pentru unii dintre ei, Domnul a arătat minuni dumnezeieşti, în timp ce alţii, fără minuni, constatau în chip miraculos că dinaintea lor era Cel pentru Care ar lăsa totul şi pe Care L-ar urma până la capătul pământului. Alţii, chiar după ce au văzut minunile pe care le săvârşea Hristos, au rămas cu totul surzi la manifestarea dumnezeirii şi s-au făcut duşmanii lui Hristos, avizi de a-L trăda pentru a fi omorât, ceea ce au şi făcut, de fapt, cu o deosebită cruzime, răstignindu-L pe Cruce.

Acelaşi lucru se întâmplă în vieţile noastre. Hristos Se descoperă puţin câte puţin, în acelaşi fel. Şi trebuie să spunem, cu cât cineva este mai conştiincios, cu cât se comportă mai bine cu ceilalţi, cu atât mai viu îi va fi sufletul şi cu atât mai mari îi vor fi şansele să Îl vadă pe Hristos în viaţa lui şi să Îl recunoască. Hristos este deosebit de apropiat de fiecare dintre noi în tot binele pe care îl facem, şi este cu atât mai uşor să Îl recunoaştem în acest domeniu. Deşi se poate întâmpla și ca o persoană care este întru totul împietrită şi crudă să poată, într-o clipă, inexplicabil, să trăiască o adevărată renaştere a acestei întâlniri. Este şi aceasta o taină.

Este o nedreptate regretabilă faptul că unii Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, în timp ce alţii nu par a fi atât de favorizaţi...

Nu, niciodată nu trebuie să spunem aceasta! Dacă cineva vrea să fie mai bun, dacă învaţă să-i iubească pe cei care îl înconjoară, dacă învaţă să jertfească ceva pentru ei, în acest fel deschide o cale către cunoaşterea lui Hristos. Însă, dacă nu are nevoie de toate acestea, iar voinţa îi este îndreptată în direcţia opusă, în sensul păcatului, atunci nu Îl poate întâlni pe Hristos pe această cale. Adică, totul depinde de fiecare. Oamenii aleg ei înşişi, oricât de inconştientă poate fi alegerea lor, însă aceasta este întotdeauna în funcţie de înclinaţia inimilor lor.

Mai este un alt punct important. În una dintre cărţile lui, Sfântul Teofan Zăvorâtul vorbeşte despre ceva şocant. El spune că, dacă cineva este în căutarea Adevărului, iar nu a confortului şi a fericirii, sau a ceva ce corespunde ideii lui despre o viaţă prosperă care i se cade, atunci în această căutare dezinteresată a Adevărului Îl va afla cu siguranţă pe Hristos. Acest om nu are cum să nu Îl afle, căci căutarea Adevărului îl va duce cu totul inevitabil la Hristos.

Această persoană caută Adevărul, iar nu fericirea... Însă fericirea nu este sinonimă cu Adevărul ?

Nu, bineînţeles că nu, pentru că oamenii pot avea idei foarte diferite despre fericire. Pentru cineva, fericirea ar putea fi o mină de argint, pentru altcineva, ar putea fi ocazia de a-i conduce pe alţii, de a-i umili şi de a-i înjosi. Pe de altă parte, fericirea poate fi prilejul de a-şi face voia proprie, fără piedici şi nepedepsiţi, ca să-şi satisfacă instinctele cele mai josnice, cele mai crude. De pildă, care este fericirea demonilor? Fericirea întunecată, monstruoasă a unui demon stă în a-i vedea pe oameni cum pier, pentru că fiecare înger căzut ştie cum îi va fi propriul sfârşit. Este bucuria lui să vadă creaţia lui Dumnezeu Cel Preaiubit cum se îndreaptă în acelaşi loc, spre acelaşi hău. Din nefericire, deşi toţi sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru unii dintre contemporanii noştri, ideea de fericire este foarte asemănătoare cu aceea a demonilor – căci mulţi sunt cei cărora le place distrugerea oamenilor asemenea lor şi se bucură în perversitatea şi stricăciunea lor.

Însă aceasta nu ar fi „fericirea” între ghilimele ? La urma urmelor, aceasta nu ar fi adevărata fericire.

Mulţi nu ştiu ce este adevărata fericire. Toată fericirea pe care o caută omul în afara lui Dumnezeu nu este decât „fericirea” dintre ghilimele. Bineînţeles, sunt idei cu totul monstruoase despre fericire şi sunt, să zicem, idei bune şi decente. Când o persoană vede fericirea într-o familie, în iubire, în a face binele, este o idee perfectă. Însă nu este întru totul desăvârşită, pentru că fericirea nu poate fi dată omului decât de către Cel care l-a creat.

Arhidiaconul Andrei Kuraev a povestit într-o zi cu privire la el că, pentru că întotdeauna a avut o înclinaţie spre ştiinţă, a sfârșit prin a crede în Dumnezeu prin logică. După ce a reflectat şi comparat una cu cealaltă, a înţeles că Dumnezeu există. Adică, pentru el nu era o epifanie iraţională, ci o concluzie ştiinţifică. Înseamnă aceasta, oare, că poţi afla credinţa printr-o cale raţională?

Negreşit că se poate, însă va fi totuşi o epifanie. O să vă explic de ce. Pentru fiecare cercetător onest, prezenţa lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât o dată ştiinţifică, pentru că orice persoană care gândeşte corect, logic, nu poate înţelege la un anumit moment dat că Dumnezeu există. Punem problema dovezii şi, cu adevărat, sunt foarte multe dovezi căci, încercând să ne clarificăm nouă înşine ceva referitor la originea lumii, ajungem întotdeauna la o anumită „valoare  implicită”. Acest ceva este principala cauză a toate. Totuşi, un mare număr de oameni de ştiinţă, de-a lungul a numeroase secole, au căutat explicaţii fanteziste ale existenţei lumii şi au respins logica. Au respins Cauză Principală explicabilă. Este altceva atunci când omul de ştiinţă onest ajunge la concluzia că Dumnezeu există, şi atunci poate să-L numească prin diverse alte nume. L-ar putea numi „Ceva care este”, cum spun unii, ar putea să-L numească Raţiune sau altfel. Următoarea etapă este când trebuie să ghicească Cine este această existenţă, această Raţiune. Încă o dată, concluziile pur logice pot duce o persoană la constatarea că Dumnezeu este, mai întâi de toate, o Persoană, iar nu o raţiune abstractă. Iar lectura Evangheliilor convinge persoana care gândeşte logic de credibilitatea a tot ceea ce este scris în ele, de faptul că Hristos este cu adevărat Dumnezeu.

Atunci, de ce spuneţi că este o revelaţie?

Pentru că, adesea, oamenii vor zdrobi pe neaşteptate acest lanţ puternic al logicii pentru a spune: „Nu, lucrurile nu pot sta aşa”. Motivul pentru care ei desfiinţează logica este acela că nu o acceptă cu inima. Părintele Andrei a putut merge la capătul acestui lanţ logic şi a putut vedea imaginea întreagă, pentru că a acceptat cu inima. El nu discută evidenţa. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor discută evidenţa. Dacă cineva acceptă existenţa unui Dumnezeu Care a creat lumea aceasta, dacă acceptă că Acest Dumnezeu este Sfânta Treime şi că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Care a venit pe pământ ca să mântuiască neamul omenesc, atunci urmează o altă concluzie: aceasta înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să facă tot ce ne porunceşte El să facem. Aceasta se dovedeşte a fi piatra din capul unghiului care poate distruge toate vechile edificii, pentru că persoana nu vrea să săvârşească ceea ce i s-a poruncit. Apoi, ruloul se desfăşoară. Persoana începe să găsească scuze: de ce nu este aşa, de ce nu, altfel, şi aşa mai departe.

O altă dificultate este aceea că mulţi dintre noi au încă o teorie darwinistă, adânc înrădăcinată, despre originea lumii ca fiind rezultatul unui big-bang şi altele...

Dar oare nişte stereotipuri împiedică cu adevărat pe cineva să creadă? Unele idei o împiedică cu adevărat să aibă credinţă? Noi suntem printre oamenii care au venit la biserică, vedem reprezentanţi din toate profesiile şi auzim tot felul de puncte de vedere, inclusiv ale vechilor specialişti în domeniul învăţământului ateismului ştiinţific. Aceasta înseamnă că stereotipurile nu ne-au împiedicat să credem. Nu, aceste idei mentale sunt mai mult ca un strat exterior, o cochilie care se desprinde destul de repede. Ea cade şi se îndepărtează atunci când inima se întoarce către Dumnezeu.

Credinţa presupune să fii gata să treci de o etapă şi să mergi pe apă, precum Apostolul Petru. Este ceea ce mântuieşte o persoană şi nu necesită tocmai eroismul care i-a fost cerut odată Apostolului Petru. Când cineva crede în Dumnezeu şi face tot ce i-a poruncit Domnul, el merge pe suprafaţa tremurătoare a apei, iar Dumnezeu nu îl înşală niciodată. După ce a făcut acest pas, cineva obţine nu numai credinţa – ci credinţa ce are drept temei experierea. Iar aceasta se transformă puţin câte puţin într-un gen mai important de cunoaştere care poate fi dat cuiva, deşi este ascuns lumii.