Stăpânitorul (diavolul) lumii acesteia se străduieşte prin toate mijloacele să-l ţină pe om închis în firea căzută: şi aceasta este de ajuns, fără să fie nevoie de păcate grosolane, pentru a-l face pe om străin de Dumnezeu. Păcatele grosolane sunt înlocuite cu deplină izbândă, precum pe bună dreptate socoteşte diavolul, de trufaşa părere de sine a creştinului care se mulţumeşte cu virtuţile firii căzute şi se dă pe mâna amăgirii de sine, înstrăinându-se prin aceasta de Hristos.

Câte curse pentru trup! El însuşi, ce mai cursă! Cum se foloseşte de el stăpânitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecându-ne înclinărilor şi dorinţelor sale josnice, ne apropiem de asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Ce prăpastie! Ce îndepărtare de la dumnezeiasca asemănare, ce cădere! În această prăpastie adâncă, înfricoşată, îndepărtată de Dumnezeu ne prăbuşim atunci când ne lăsăm în voia grosolanelor desfătări trupeşti, numite, după greutatea păcătoşeniei lor, căderii.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 153)