Atât înalta misiune a Bisericii cât şi natura sa dumnezeiască îi obligă pe membrii ei să o păstreze sfântă şi fără prihană, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de acest fel; astfel încât, ca o mireasă iubită a lui Hristos, să se prezinte sfântă şi fără prihană; astfel ca, având misiunea de a fermenta întregul aluat, să-şi poată împlini slăvitul ei scop. Cei împovăraţi cu păcate, care se desfată în ele, care încă se află în comuniune cu Biserica, întinează sfinţenia Bisericii şi se fac piedică în calea slăvitei sale misiuni. Este de trebuinţă ca membrii Bisericii să fie sfinţi şi fără prihană. Aşa mărturiseşte şi Sfântul Pavel: Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale (Efes. 1, 4-5).

Creştinii nepocăiţi care păcătuiesc din neştiinţă trebuie să-şi dea seama că prin păcatele lor ei îşi adună loruşi o mare osândă şi că răscumpărarea pentru osândire va fi întreită, deoarece: 1) au nesocotit poruncile călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, făcându-se astfel robi ai păcatului; 2) şi-au adăugat pete, zbârcituri şi au necinstit Biserica; şi 3) au zădărnicit lucrarea Bisericii  întinând-o prin împotrivirea conştientă la misiunea ei. Iată motivul pentru care Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă noi am fi cu adevărat creştini, idolatrii ar fi venit la Hristos”. De aceea, iubiţilor, să nu mai stăruim în nedreptate, ci să ne schimbăm gândurile şi să ne sfinţim prin iertarea păcatelor, ca să nu ne osândim prin această întreită jignire. Să dăm satisfacţia cuvenită, ca să putem satisface Dreptatea Dumnezeiască şi să ne împăcăm cu Dumnezeu.

(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura Egumeniţa, 2004, pp. 68-69)