Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat declararea anului 2014 ca An omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii). Iată un bun prilej de a stărui pe necesitatea redescoperirii importanțeicovârșitoare în viața creștinului a celor două sfinte taine, Spovedania și Euharistia. Din păcate, nu mai păstrăm aceeași frecvență a administrării lor ca la începutul Creștinismului, când membrii Bisericii doreau și primeau mult mai des Spovedania și Împărtășania. Astăzi, unii duhovnici încercă să deștepte obiceiul din secolele primare, îngăduind împărtășanie mai deasă, precedată neapărat de spovedanie. Alți preoți, dimpotrivă, neînțelegând necesitatea treziriidorinței credincioșilor de a se împărtăși mai des, continuă practica – s-o recunoaștem, comodă, la care a contribuit, se pare, și regimul comunist – de a nu-i chema la împărtășit decât în cele patruposturi de peste an.

Din păcate, nici în asemenea situații mulți creștini nu înțeleg acesteacte liturgice la dimensiunea lor reală, profundă, tainică, adeseori considerându-le o obligație față de tradiție şi împlinindu-le numai de rușinea preotului ori a familiei. În cazul spovedaniei se petrece același lucru. Unii văd legătura dintre duhovnic și fiu/fiică duhovnicească, doar la soroacele rânduite pentruîmpărtășanie în cele patru posturi. Mi s-a întâmplat să aud că familia cutare, având probleme în căsnicie, a apelat la psiholog. Nu negăm rolul, nici importanțapsihanalizei în societatea de astăzi, dar de ce nu s-ar orienta o familie unde apar tensiuni între soți ori între părinți și copii, zic, de ce nu ar apela la sfatul și rugăciunea duhovnicului? Răspunsurile diferă ori se arată foarte complicate uneori. Nu se știe sau se uită că Hristos este prezent în cadrul Tainei Spovedaniei. El ascultă mărturisirea, neliniștea, tulburarea, apoi, împrumutând mâna și gura duhovnicului, oferă harul mângâietor, iertarea și împăcarea. Unii par să nu aibă încredere în capacitatea preotului de a înțelege sau de a soluționa just anumite probleme, situații-limită. În acestcaz, noi, duhovnicii, ar trebui nu să urmăm cursuri de psihologie, ci să ne rugăm mai mult, să-L aducem pe Hristos mai aproape de noi și în noi, să citim mai des și mai atent dumnezeieștile scripturi, învățăturile și sfaturile Sfinților Părinți sau ale scriitorilor bisericești, ca să nu ne rezumăm la povețe simpliste, lipsite de substanță, ci să găsim sfaturi și soluții practice spre a-i ajuta pe credincioșii ce ne cer sfatul.

De ce unii credincioși nu apelează mai des la mărturisirea păcatelor? Să nu uităm că Taina Spovedaniei ține de pocăință, de regretul că am săvârşit celerele. Or, asemenea trăiri par să intre în contradicție cu viațacotidiană, care caută cu nesaț plăcerile simţurilor. Cum să ne dorim pocăința, de vreme ce omul modern tânjește după lux, după desfătări? De ce ne-am frânge inima, întristându-ne din pricina greşelilor săvârșite, când umanitatea încearcă să transforme păcatul în virtute, iar mâhnirea pentruvina îndepărtării de Dumnezeu, într-o pătimaşă, nestăvilită şi nesfârşită căutare a infinitului în lucruri ori bucurii finite? Poate din acestmotiv pocăința este privită cu suspiciune, cu neîncredere.

Trebuie să apelăm mai des la duhovnic, nu doar în posturi și nu doar atunci când vrem să ne împărtășim, fiindcă recunoașterea și mărturisirea propriilor limite dă liber harului divin de a ne ajuta să punem stavilă căderii, scăderii și decăderii noastre. Taina Spovedaniei ne pregăteşte să ne apropiem de Cerescul Tată; scopul ei ultim nu constă numaidecât în dezlipirea de păcat, ci îndeosebi în alipirea de Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în Sacramentul Spovedaniei, pocăința devine medicamentul salvator al vieții noastre, dar și pregătitor pentruprimirea Sfintei Împărtășanii. Spovedindu-se, omul se smulge din lumea păcatului, așezându-se în viața de iubire și comuniune a Sfintei Treimi. Nu vom izbuti să creștem spiritual fără Taina Spovedaniei – numită, sugestiv, de Părintele Dumitru Stăniloae „motorul vieții duhovnicești”. Ne-o arată limpede multiplele exemple din viețile sfinților. Deşi au ajuns la măsura sfințeniei încă din această lume, ei nu au renunțat niciodată la pocăință, considerând-o poarta Împărăţiei Cerurilor. Ea ne permite nu numai participarea la Sfintele Taine, ci întreține mereu în noi dorinţa de schimbare – metanoia – ajutându-ne să accedem la împărtăşirea tot mai profundă cu Mântuitorul Hristos, iar prin El la iubirea Sfintei Treimi. Așadar, în absenţa Spovedaniei, părtășia cu Hristos ne-ar fi zădărnicită. Să ne ajutăm, deci, cât de mult de acest mijloc, fără a pierde din vedere că nu o putem face oricum. Să nu privim Taina sfântă și mare a Spovedaniei ca pe o tehnică de purificare, nici ca pe un instrument de convertire, ci să observăm, prin intermediul ei, lucrarea harului divin în viața noastră: nimeni nu va reuşi să coboare în sufletul său fără ajutorul lui Dumnezeu. Dacă ar face-o singur, în deplină onestitate, ar risca să găsească acolo iadul deznădejdii propriei ființe, căci ce este sufletul omenesc fără prezența lui Dumnezeu? Poate că de aceea Mântuitorul, după botezul de la Iordan, Și-a început misiunea de propovăduire adresând stăruitorul îndemn: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu”. Or, prezenţa lui Hristos reprezintă atât fundamentul, cât şi vigoarea schimbării noastre în bine.

Concluzionând, spovedania are menirea de a ne împăca atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii, precedând întotdeauna Sfânta Împărtășanie – treapta celei mai înalte comuniuni cu Dumnezeu sau recompensa tuturor strădaniilor noastre de întoarcere la Dumnezeu şi unire cu El după restabilirea în har prin Taina Mărturisirii. De aceea să ne spovedim cât de des, ca să ne împărtășim cât mai mult din izvorul nesfârșitei Iubiri.